mi-au rămas vii în memorie: colţii lupului dezgoliţi într-un rânjet sclipitor, de exemplu, şi bunicuţa plină de sânge extrasă din burta lui căscată. Aceasta este modalitatea prin care încerc să-ţi spun să-ţi iei adio de la Scurtă istorie alternativă a lumii spusă de Harry Dunning lui Jake Epping, în cazul în care la aşa ceva te aşteptai. Vei cunoaşte, în schimb, groaza care m-a cuprins când am aflat cât de mult s-au înrăutăţit lucrurile. Şi vei cunoaşte şi dorinţa imperativă de a mă întoarce cât mai repede ca să le îndrept.

Totuşi, trebuie să scot în evidenţă anumite aspecte. De pildă, căutarea lui George Amberson prin lumea întreagă. Fără rezultat – George era de negăsit întocmai ca judecătorul Carter, cel a cărui dispariţie a născut atât de multe legende începând din anii treizeci – dar, în cei patruzeci şi opt de ani trecuţi de la tentativa de asasinat din Dallas, Amberson devenise o figură aproape mitică. Salvator sau parte a conspiraţiei? Se organizau congrese pentru dezbaterea acestei dileme şi, pe când îl ascultam pe Harry povestindu-mi partea aceasta, mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la toate teoriile conspiraţiei care răsăriseră în acea variantă a istoriei în care Lee izbândise. După cum am aflat, deja, dragii mei elevi, trecutul se armonizează.

Kennedy se aştepta să obţină o victorie răsunătoare împotriva lui Barry Goldwater în ’64; dar a câştigat doar la o diferenţă de patruzeci de voturi reprezentative, limită pe care doar partizanii fanatici ai Partidului democrat o puteau considera onorabilă. La începutul acestui al doilea mandat al său, a reuşit să înfurie şi votanţii de dreapta şi instituţia armatei spunând că Vietnamul de Nord „este mai puţin periculos pentru democraţia noastră decât inegalitatea rasială din şcolile şi oraşele noastre”. Nu a retras în întregime trupele americane, dar le-a restricţionat la Saigon şi în jurul acestuia pe suprafaţă numită – ce surpriză! – Zona Verde, aidoma celei din jurul Bagdadului din altă variantă a istoriei. În loc să trimită trupe numeroase acolo, a doua administraţie Kennedy a trimis sume uriaşe de bani. În binecunoscuta manieră americană de rezolvare a problemelor.

Marile reforme ale drepturilor civile din anii şaizeci nu au mai avut loc niciodată. Căci Kennedy nu era Lyndon B. Johnson şi – culmea! – în calitate de vicepreşedinte, Johnson nu putea să-l ajute. Republicanii şi democraţii de dreapta au obstrucţionat lucrările Parlamentului timp de o sută zece zile; un membru chiar a murit acolo în timp ce-şi ţinea discursul şi a devenit unul dintre eroii cu convingeri de dreapta. Când Kennedy a cedat, în cele din urmă, a făcut o remarcă spontană care avea să-l urmărească până la moartea sa din 1983: „America Albă şi-a umplut casa cu vreascuri; acum o să ia foc.”

Apoi au venit tulburările rasiale. În timp ce Kennedy era ocupat cu ele, armatele nord-vietnameze au invadat Saigonul, iar omul care mă vârâse în toată povestea asta a rămas paralizat în urma prăbuşirii unui elicopter pe puntea unui portavion american. Opinia publică s-a întors împotriva lui J.F.K.

La o lună după căderea Saigonului, a fost asasinat Martin Luther King în Chicago. S-a dovedit că asasinul era un agent FBI extrem de dur, pe nume Dwight Holly. Înainte de a fi ucis, la rândul lui, acesta a declarat că acţionase la ordinele lui Hoover. Chicago a luat foc. La fel şi alte vreo douăsprezece oraşe americane mari.

George Wallace a fost ales preşedinte. Pe atunci cutremurele deveniseră deja foarte serioase. Wallace nu avea ce face în privinţa lor, aşa că s-a mulţumit să înăbuşe tulburările din Chicago cu bombe incendiare. Asta, mi-a povestit Harry, s-a întâmplat în iunie 1969. Un an mai târziu, preşedintele Wallace i-a trimis un ultimatum lui Ho Şi Min: ori laşi Saigonul să devină un oraş liber, aşa cum este Berlinul, ori Hanoiul va deveni un oraş mort, aşa cum este Hiroşima. Unchiul Ho a refuzat propunerea. S-a înşelat, însă, dacă îşi închipuia că Wallace merge la cacealma. La data de nouă august 1969, Hanoiul a devenit un nor radioactiv, exact la douăzeci şi patru de ani din ziua în care Harry Truman a aruncat peste Nagaski bomba atomică poreclită „Grasul”. Vicepreşedintele Curtis LeMay s-a ocupat personal de misiune. Într-un discurs în faţa naţiunii, Wallace a spus că aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu. Majoritatea americanilor îi împărtăşeau părerea. Wallace se plasa foarte sus în sondaje, însă a existat măcar un individ care nu a fost de acord cu el. Se numea Arthur Bremer şi, pe cincisprezece mai 1972, l-a împuşcat mortal pe Wallace, în timp ce acesta se afla într-un centru comercial din Laurel, Maryland, fiind în campanie electorală pentru realegerea în funcţia de preşedinte.

– Cu ce fel de armă?

– Mi se pare că a fost un revolver de calibrul .38.

Sigur că da. Poate modelul Police Special, dar cel mai probabil Victory, acelaşi fel de armă care îi curmase viaţa poliţistului Tippit pe o altă axă a timpului.

Din momentul acesta am cam început să pierd şirul. Din momentul acesta gândul trebuie să îndrept asta, să îndrept asta, să îndrept asta, să îndrept asta a început să-mi sune în minte ca bătăile unui gong.

Hubert Humphrey a fost ales preşedinte în ’72. Cutremurele au devenit încă şi mai grave. Rata sinuciderilor la nivel mondial a urcat brusc. A înflorit fundamentalismul de toate soiurile. Drept consecinţă, a înflorit şi terorismul. A început războiul dintre India şi Pakistan; pe cer s-au văzut alţi nori în formă de ciupercă. Bombay nu a devenit Mumbai niciodată. În schimb, a devenit cenuşă radioactivă într-un vânt aducător de cancer.

La fel s-a întâmplat şi cu Karachi. Şi ostilităţile au încetat doar atunci când Rusia, China şi Statele Unite au promis că vor bombarda ambele ţări beligerante într-un asemenea hal încât le vor duce înapoi la nivelul Epocii de Piatră.

În 1976, Reagan a repurtat o victorie răsunătoare împotriva lui Humphrey care nu a fost în stare să câştige nici măcar în statul său natal, Minnesota.

Două mii de persoane au comis o sinucidere în masă în