În luna noiembrie a anului 1979, studenţii iranieni au atacat ambasada americană din Teheran şi au luat peste două sute de ostatici, nu doar şaizeci şi şase. Titluri mari ale acestei victorii curgeau la televiziunea iraniană. Reagan învăţase destule de pe urma Infernului din Hanoi ca să ţină bombele nucleare în burta avioanelor şi în buncăre, dar a trimis foarte multe trupe. Bineînţeles că ostaticii rămaşi au fost măcelăriţi şi o grupare teroristă nouă, autointitulată Baza – sau Al-Qaida în arabă – a început să pună bombe ici, colo, pretutindeni.

– Nenorocitul de Reagan ştia să dea din gură ca nimeni altul, dar habar nu avea cu ce se mănâncă terorismul islamic, a adăugat Harry.

Beatleşii s-au reunit şi au organizat un Concert pentru Pace. Un atentator sinucigaş din public şi-a detonat vesta şi a omorât trei sute de spectatori. Paul McCartney a fost rănit la ochi şi a orbit.

Orientul Mijlociu a izbucnit în flăcări la scurt timp după aceea.

Rusia s-a prăbuşit.

Un anumit grup – probabil nişte fanatici intransigenţi din rândurile ruşilor din exil – s-a apucat să vândă armament nuclear grupărilor teroriste, inclusiv Bazei.

– Prin 1994, a continuat Harry cu vocea lui uscată, din terenurile petrolifere de acolo nu a mai rămas decât sticlă neagră. Din aceea care străluceşte în întuneric. Dar tot de atunci au cam încetat atentatele teroriste. Cineva a detonat o servietă cu încărcătură nucleară în Miami acum vreo doi ani, dar pagubele nu au fost prea însemnate. Adică, sigur că o să mai treacă încă şaizeci sau optzeci de ani până când o să se mai poată ţine petreceri pe South Beach şi bineînţeles că Golful Mexic e ca o supă stricată, dar n-au murit de otrăvirea cu radiaţii decât zece mii de oameni. Şi oricum, la vremea aceea, nu mai era problema noastră. Statul Maine a votat să facă parte din Canada, iar preşedintele Clinton s-a bucurat să ne spună drum bun şi cale bătută.

– Bill Clinton e preşedinte?

– Doamne, nu. Urma să fie nominalizat în 2004 fără prea multe bătăi de cap, dar a făcut un infarct la convenţie şi a murit. I-a luat locul nevastă-sa. Ea e preşedinte.

– Şi face treabă bună?

Harry a dat din mână.

– Nu prea rea… dar nu poţi să impui legi cutremurelor. Şi, în cele din urmă, astea o să ne termine.

De undeva de deasupra am auzit iarăşi zgomotul acela fluid. Mi-am ridicat ochii. Harry nu s-a mişcat.

– Ce-i asta? l-am întrebat eu.

– Fiule, mi-a răspuns, se pare că nu ştie nimeni. Oamenii de ştiinţă se tot contrazic, dar în cazul acesta cred că preoţii sunt mai aproape de adevăr. Ei spun că îl auzim pe Dumnezeu care se pregăteşte să dărâme toate lucrările făcute de mâinile Lui, aşa cum Samson a dărâmat templul filistinilor.

A băut restul de scotch. O roşeaţă timidă i se urcase în obrajii lipsiţi de rănile provocate de radiaţii.

– Înclin să le dau dreptate în această privinţă.

– Dumnezeule Atotputernic, am exclamat eu.

M-a privit în ochi.

– Ai auzit suficientă istorie, fiule?

Suficientă cât să mă ţină o viaţă.

– Trebuie să plec, i-am zis. O să fii bine?

– Până când n-o să mai fiu. La fel ca toată lumea.

S-a uitat la mine cu atenţie.

– Jake, de unde ai apărut? Şi de ce mama dracului simt că te-aş cunoaşte?

– Poate pentru că întotdeauna ne cunoaştem îngerii păzitori.

– Rahat!

Voiam să plec de acolo. Mai ales pentru că bănuiam că viaţa mea după următoarea resetare avea să fie cu mult mai simplă. Dar în primul rând pentru că omul din faţa mea era un om bun care suferise teribil de mult în toate cele trei încarnări ale sale. M-am apropiat de cămin şi am luat în mână una dintre fotografiile înrămate.

– Ai grijă să n-o scapi, mi-a zis Harry oarecum iritat. E familia mea în ea.

– Ştiu.

I-am pus fotografia în mâinile noduroase şi pătate de ani, fotografie alb-negru care, după uşoara neclaritate a imaginii, probabil că fusese făcută cu un aparat Kodak.

– Tatăl tău a făcut-o? Te întreb pentru că el nu e în poză.

S-a uitat iar mirat la mine, apoi şi-a coborât ochii la fotografie.

– Nu, mi-a răspuns. Ne-a făcut-o o vecină în vara lui 1958. Atunci mama şi tata erau deja despărţiţi.

M-am întrebat dacă vecina fusese cea pe care o văzusem fumând o ţigară şi alternând spălatul automobilului familiei cu stropitul câinelui familiei. Cumva eram sigur că ea fusese aceea. De undeva, din adâncul minţii mele, ca un sunet care urcă la suprafaţă dintr-o fântână adâncă, am auzit incantaţia fetiţelor care săreau coarda: Am-bam-bus, ţine-te de urs.

– Avea o problemă cu alcoolul. Pe vremea aia nu era mare lucru, majoritatea bărbaţilor obişnuiau să bea, dar rămâneau sub acelaşi acoperiş cu nevestele lor. Doar că tata devenea violent la băutură.

– Sunt convins, am spus eu.

S-a uitat iarăşi la mine, cu mai multă atenţie, apoi mi-a zâmbit. Îi dispăruseră mare parte din dinţi, dar zâmbetul îi rămăsese destul de plăcut.

– Nu prea cred că ştii despre ce vorbeşti. Câţi ani ai, Jake?

– Patruzeci, i-am răspuns, deşi eram sigur că arătam mult mai în vârstă în noaptea aceea.

– Asta înseamnă că te-ai născut în 1971.

De fapt, în 1976, dar nu aveam cum să-i spun asta fără să discut despre cei cinci ani pierduţi în vizuina de iepure, ca Alice în Ţara Minunilor.

– Cam aşa, am spus. Fotografia asta a fost făcută la casa voastră de pe Kossuth Street.

Am folosit pronunţia obişnuită în Derry: Coşut.

Am pus apoi degetul pe figura lui Ellen, aflată la stânga mamei ei, gândindu-mă la varianta adultă cu care vorbisem la telefon, să-i spunem Ellen no. 2. Şi gândindu-mă inevitabil la Ellen Dockerty, varianta armonică pe care o cunoscusem în Jodie.

– Nu-ţi dai seama din poză, dar avea părul de culoarea morcovilor, nu-i aşa? O Lucille Ball în miniatură.

Harry se holba la mine cu gura căscată, incapabil să scoată vreun sunet.

– S-a făcut actriţă? Sau altceva tot din industria divertismentului. Radio sau TV?

– Prezintă o emisiune la postul CBC al Provinciei Maine, a şoptit el. Dar cum de…

– Iar acesta e Troy… şi Arthur, cunoscut sub numele de Tugga… şi aici eşti tu, cu braţul mamei în jurul umerilor, am surâs eu continuând. Exact aşa cum a