Măcar dacă ar fi rămas aşa. Măcar.

– Eu… tu…

– Tatăl tău a fost omorât, nu-i aşa?

– Da.

Canula din nas i se strâmbase şi a împins-o la loc cu gestul moale al cuiva care visează cu ochii deschişi.

– A fost împuşcat mortal în cimitirul Longview când punea flori la mormintele părinţilor lui. La câteva luni după ce a fost făcută poza asta. Poliţia a arestat un bărbat pe nume Bill Turcotte…

Au! Nu mă aşteptasem la una ca asta.

– … dar avea un alibi solid şi i-au dat drumul în cele din urmă. Asasinul nu a fost prins niciodată.

Mi-a apucat mâinile într-ale lui.

– Domnule… fiule… Jake… ştiu că e o nebunie, dar… tu l-ai omorât pe tata?

– Nu vorbi prostii.

Am luat fotografia şi am agăţat-o la loc pe perete.

– M-am născut abia în 1971, ai uitat?

Am coborât încet Main Street, înapoindu-mă la fabrica dărâmată şi la magazinul Quik-Flash părăsit din faţa ei. Mergeam cu capul în pământ, fără să mă uit după Fără Nas sau Fund Gol sau restul băieţilor din gaşcă. Îmi ziceam că, dacă se aflau cumva prin apropiere, vor avea grijă să mă ocolească, îşi închipuiau că sunt nebun. Probabil că eram.

Toţi suntem nebuni în locul acesta, îi spusese lui Alice Pisica de Cheshire. Apoi a dispărut. Mai puţin rânjetul. Din câte îmi aduc aminte, rânjetul a mai rămas puţin.

Înţelegeam mai multe acum. Nu totul. Şi mă îndoiam că Oamenii cu bilete înţelegeau totul (iar după ce îşi petreceau ceva vreme la datorie, nu mai înţelegeau aproape nimic), dar observaţia asta nu mă putea ajuta la hotărârea pe care o aveam de luat.

Când am trecut pe sub lanţ, am auzit o explozie din depărtare. Nu am tresărit. Probabil că acum erau multe explozii. Exploziile apar atunci când oamenii încep să-şi piardă speranţa.

Am intrat în toaleta din spatele magazinului părăsit şi m-am împiedicat în cojocul meu din oaie. L-am împins cu piciorul din drum – nu voi avea nevoie de el acolo unde mă duc – şi m-am îndreptat încet spre stiva de cutii care semăna atât de mult cu cuibul de lunetist al lui Lee.

Ale dracului armonii.

Am dat câteva la o parte ca să pot ajunge în colţ, apoi le-am reclădit cu atenţie în urma mea. Am înaintat cu paşi foarte mici, gândindu-mă iarăşi la ce trebuie că simte un om aflat în vârful unei scări pe beznă deplină. Doar că acum nu era nicio treaptă, ci doar dublarea aceea ciudată a piciorului meu. Am mai înaintat puţin, am văzut cum partea de jos a trupului mi se tulbură, apoi am închis ochii.

Alt pas. Şi altul. Acum simţeam căldura soarelui pe picioare. Alţi doi paşi şi razele lui mi-au înroşit căptuşeala neagră a pleoapelor. Încă un pas şi am auzit pocnetul mic din cap. Când a dispărut, am fost înconjurat de şaaa-ŞUUUUŞ, şaaa-ŞUUUUŞ-ul războaielor de ţesut.

Am deschis ochii. Duhoarea toaletei abandonate fusese înlocuită de mirosul mizerabil al fabricii de ţesături care funcţiona la capacitate maximă într-un an când Agenţia pentru Protecţia Mediului nu fusese încă inventată. Sub tălpi aveam asfalt crăpat, nu linoleum zdrenţuit. La stânga mea erau lăzile mari din metal pline cu cupoane de ţesturi şi acoperite cu pânză groasă. La dreapta mea era uscătoria. Era ora unsprezece şi cincizeci şi opt de minute în dimineaţa zilei de nouă septembrie 1958. Harry Dunning era din nou copil. Carolyn Poulin era la şcoală, poate ascultând profesorul sau poate visând cu ochii deschişi la vreun băiat sau la expediţia de vânătoare pe care o va face cu tatăl ei peste două luni. Sadie Dunhill, încă necăsătorită cu Domnul Mătură, locuia în Georgia. Lee Harvey Oswald era cu unitatea sa în Marea Chinei de Sud. Iar John F. Kennedy era un tânăr senator din Massachusetts, visând la preşedinţia Statelor Unite.

Mă întorsesem.

M-am dus la lanţ şi am trecut pe sub el. Dincolo, am rămas o clipă perfect nemişcat, repetând ce anume aveam de gând să fac. Apoi m-am îndreptat spre capătul uscătoriei. Imediat după colţ, sprijinindu-se de perete, mă aştepta Omul cu bilet verde. Însă acum biletul lui Zack Lang nu mai era verde. Căpătase o nuanţă de ocru nămolos, pe undeva între verde şi galben. Trenciul absurd pentru vremea caldă era murdar, iar pălăria din fetru, elegantă odinioară, avea un aspect ponosit şi cumva înfrânt. Obrajii foarte bine bărbieriţi înainte, erau acum plini de ţepi… iar unii dintre ţepi erau albi. Ochii îi erau congestionaţi. Nu se apucase încă de băutură – cel puţin, nu mirosea încă – dar nu mai avea mult. În fond, casa verde era în interiorul micului său cerc de acţiune. În plus, probabil că suferea tare din cauza tuturor axelor de timp pe care le ţinea în cap. Erau foarte rele trecuturile multiple, dar cum te simţi oare atunci când se adaugă şi viitoarele multiple? Oricine şi-ar îneca suferinţa în băutură, dacă ar avea-o la îndemână.

Petrecusem o oră în anul 2011. Poate puţin mai mult. Cât de mult a însemnat asta pentru el? Nu ştiam. Nu voiam să ştiu.

– Slavă Domnului, a exclamat, întocmai ca mai devreme.

Dar când s-a întins să-mi apuce mâna, m-am tras înapoi. Acum avea unghiile lungi şi murdare. Îi tremurau degetele. Acelea erau mâinile – şi trenciul şi pălăria şi biletul din panglica pălăriei – unui beţiv în devenire.

– Ştii ce ai de făcut, mi-a spus.

– Ştiu ce vrei tu să fac.

– Ce vreau eu nu are nicio importanţă. Nici ce vrei tu. Trebuie să te duci înapoi o ultimă oară. Dacă totul merge bine când ai să te întorci, ai să ieşi prin restaurant. Va fi demolat curând şi atunci se va sparge bula care a provocat toată nebunia asta. E o minune că a rezistat deja atâta timp. Trebuie să închizi cercul.

S-a întins iarăşi spre mine. De această dată am făcut mai mult decât doar să mă trag înapoi; m-am răsucit pe călcâie şi am luat-o la fugă spre parcare. A pornit