după mine. Din cauza genunchiului meu bolnav, a reuşit să se apropie mai mult decât ar fi reuşit probabil în mod normal. L-am auzit chiar în spate atunci când am trecut pe lângă Plymouthul Fury care era duplicatul maşinii pe care o văzusem, dar nu o luasem în seamă, într-o noapte în curtea de la Candlewood Bungalows. Apoi am ajuns la intersecţia dintre Main Street şi Old Lewiston Road. Pe trotuarul de vizavi, eternul rocker rebel îşi sprijinea gheata de peretele magazinului Kennebec Fruit.

Am traversat şinele în goană, temându-mă ca nu cumva genunchiul să mă trădeze şi să alunec pe zgură. Însă Lang a fost cel care s-a împiedicat şi a căzut. I-am auzit ţipătul – un croncănit trist şi disperat – şi pentru o clipă mi-a fost milă de el. Tare grea misiune avea omul acesta. Dar nu am lăsat mila să mă încetinească. Imperativele iubirii sunt extrem de crude.

Se apropia expresul de Lewiston. M-am împleticit în intersecţie şi şoferul şi-a răcnit claxonul la mine. M-am gândit la alt autobuz, plin cu oameni care se duceau să-l vadă pe preşedinte. Şi pe doamna preşedintelui, desigur, cea în taior roz. Trandafirii stăteau pe scaune între ei. Trandafiri roşii, nu galbeni.

– Jimla, întoarce-te!

Şi avea dreptate. La urma urmei, eu eram Jimla, monstrul din coşmarul micuţei Rosette Templeton. Am şchiopătat pe lângă Kennebec Fruit, având acum un avans considerabil în faţa Omului cu bilet ocru. Aveam de gând să câştig această cursă. Eram Jake Epping, profesor de liceu; eram George Amberson, romancier aspirant; eram Jimla, care punea în pericol întreaga lume cu fiecare pas pe care îl făcea.

Dar am continuat să alerg.

M-am gândit la Sadie, înaltă şi calmă, şi frumoasă, şi am continuat să alerg. Sadie, care era predispusă la accidente şi care se va împiedica de un om rău, pe nume John Clayton. Din cauza lui îşi va răni mai mult decât doar fluierul piciorului. Lumea pierdută din cauza dragostei – era Dryden sau Pope?

M-am oprit gâfâind lângă Titus Chevron. Peste drum, proprietarul non-conformist al magazinului Jolly White Elephant îşi fuma pipa şi mă urmărea cu privirea. Omul cu bilet ocru se oprise în gura aleii din spatele prăvăliei Kennebec Fruit. Se pare că doar până acolo putea să meargă.

Şi-a întins mâinile spre mine, dându-mi o senzaţie neplăcută. Apoi a căzut în genunchi şi şi-a împreunat mâinile în faţă, ceea ce a fost cumplit.

– Te implor, nu face asta! Precis ştii care e preţul!

Ştiam, dar tot m-am grăbit mai departe. Pe colţul de lângă biserica St Joseph se afla o cabină telefonică. Am intrat în ea, am închis uşa, am răsfoit cartea de telefon şi am pus o fisă în aparat.

Când a venit taxiul, şoferul fuma Lucky Strike, iar aparatul de radio transmitea muzica postului WJAB.

Istoria se repetă.

Note finale

30.09.1958

M-am ascuns în căsuţa nr. 7 de la motelul Tamarack.

Mi-am plătit camera cu bani dintr-un portofel din piele de struţ pe care mi-l dăduse un prieten vechi. Banii rămân, aşa cum rămâne şi carnea cumpărată de la supermarketul Red & White şi aşa cum rămân şi cămăşile cumpărate de la Mason’s Menswear. Dacă fiecare călătorie în trecut ar fi o resetare completă, nu ar trebui să se întâmple aşa, dar nu este o resetare completă, aşa că se întâmplă. Banii nu erau de la Al, dar agentul Hosty mă lăsase să fug, ceea ce s-ar putea să fie un lucru bun pentru întreaga lume.

Sau nu. Habar n-am.

Mâine va fi întâi octombrie. În Derry, copiii familiei Dunning aşteaptă cu nerăbdare Halloweenul şi se gândesc cum se vor costuma. Ellen, drăgălaşa nostimă cu părul roşu, vrea să fie Prinţesa Varătoamnă Iarnăprimăvară. Nu va avea ocazia. Dacă mă duc azi în Derry, aş putea să-l omor pe Frank Dunning şi să-i redau copilei Halloweenul, dar n-o voi face. Şi n-o să mă duc nici în Durham, să o salvez pe Carolyn Poulin de glonţul rătăcit al lui Andy Cullum. Întrebarea este: mă voi duce în Jodie? Nu pot să îl salvez pe Kennedy, este exclus, dar este, oare, istoria viitoare a lumii atât de şubredă încât să nu permită ca doi profesori de liceu să se întâlnească şi să se îndrăgostească unul de celălalt? Să se căsătorească, să danseze pe cântece ale Beatleşilor, ca „I Want to Hold Your Hand” şi să ducă o viaţă banală?

Habar n-am, habar n-am.

S-ar putea ca Sadie nici să nu vrea să aibă de-a face cu mine. Căci nu vom mai avea treizeci şi cinci, respectiv douăzeci şi opt de ani; acum eu aş avea patruzeci şi doi… sau şi trei. Şi arăt şi mai în vârstă. Dar cred în dragoste, înţelegi? Dragostea este o magie unică, ce transcende totul. Nu cred că e scrisă în stele, dar cred că sângele cheamă alt sânge şi mintea cheamă altă minte şi inima cheamă altă inimă.

Sadie dansând Madison, cu obrajii îmbujoraţi, râzând.

Sadie cerându-mi să o sărut iarăşi.

Sadie întrebându-mă dacă vreau să intru şi să capăt o felie de tort.

Un bărbat şi o femeie. Cer prea mult?

Habar n-am, habar n-am.

Ai să mă întrebi ce am făcut aici, acum că mi-am scos aripile de înger păzitor. Am scris. Am un stilou – mi l-au dăruit Mike şi Bobbi Jill, îţi aminteşti de ei cu siguranţă – şi m-am dus la un magazinaş de pe marginea drumului de unde mi-am cumpărat zece rezerve. Cerneala este neagră, în consonanţă cu starea mea de spirit. Am mai cumpărat şi douăzeci şi patru de caiete groase şi le-am umplut pe toate, mai puţin unul. Lângă magazinul acela se află Western Auto, de unde mi-am cumpărat o lopată şi un cufăr din oţel cu cifru. Pe toate cumpărăturile astea am plătit şaptesprezece dolari şi nouăsprezece cenţi. Pot, oare, articolele acestea să transforme lumea în ceva întunecat şi murdar? Ce se va întâmpla cu vânzătorul, al cărui drum prestabilit a fost schimbat, doar prin scurta noastră tranzacţie, de la ceea ce ar fi fost dacă nu i-aş fi intrat în magazin?

Habar n-am, dar iată ce ştiu cu siguranţă: