odată am dat unui tânăr din echipa de fotbal a liceului şansa de a străluci ca actor, iar prietena lui a fost desfigurată. Ai putea spune că nu a fost vina mea, dar ştim mai bine, nu-i aşa? Fluturele îşi întinde aripile.

Timp de trei săptămâni am scris de dimineaţă până seara în fiecare zi. Uneori douăsprezece ore. Alteori paisprezece. Stiloul alerga şi tot alerga pe hârtie. În unele seri m-am dus la cinematograful în aer liber din Lisbon Falls, unde cei fără locuri se bucurau de reducere: treizeci de cenţi. Mă aşezam pe câte un scaun pliant în faţa bufetului cu gustări, aproape de locul de joacă pentru copii. Am văzut iar Lunga vară fierbinte. Am văzut Podul de pe râul Kwai şi Pacificul de Sud. Am vizionat UN REGAL EXTRAÎNGROZITOR constând din filmele The Fly şi The Blob. Şi, în tot acest timp, mă întrebam ce anume schimb. Şi dacă striveam un gândac mă întrebam ce schimb. Mă întrebam ce anume schimb pe parcurs de zece ani. Sau douăzeci. Sau patruzeci.

Habar n-am, habar n-am.

Iată alt lucru pe care îl ştiu. Trecutul este încăpăţânat şi tare din acelaşi motiv pentru care carapacea unei broaşte ţestoase este tare: deoarece carnea vie de dedesubt este moale şi lipsită de apărare.

Şi încă ceva. Numeroasele opţiuni şi posibilităţi din viaţa noastră de zi cu zi sunt muzica pe care dansăm. Sunt aidoma coardelor unei chitare. Atinge-le şi vei crea un sunet plăcut. O armonie. Dar apoi începe să adaugi coarde. Zece, o sută, o mie, un milion. Pentru că ele se multiplică! Harry nu a ştiut ce era sunetul acela fluid, dar eu cred că ştiu; este sunetul făcut de o armonie prea mare creată de mult prea multe coarde.

Ia un Do de sus cu o voce bună şi puternică şi vei sparge un pahar de cristal. Ascultă suficient de tare la combina ta stereo tonurile armonice corecte şi vei sparge ferestrele. Pe cale de consecinţă asta înseamnă (sau, cel puţin, mie mi se pare că înseamnă) că dacă pui suficiente coarde la instrumentul timpului, poţi sparge realitatea.

Dar resetarea este aproape completă de fiecare dată. Sigur, rămân reziduuri. Aşa susţine Omul cu bilet ocru şi eu îl cred. Dar dacă nu fac nicio schimbare importantă… dacă nu fac nimic altceva decât să mă duc la Jodie şi să mă întâlnesc din nou cu Sadie pentru o primă dată… dacă se va întâmpla să ne îndrăgostim din nou unul de celălalt…

Şi vreau ca asta să se întâmple şi cred că s-ar putea întâmpla. Sângele cheamă sânge, inima cheamă altă inimă. Ea va dori să aibă copii. Prin urmare, şi eu. Şi îmi spun că un copil în plus sau în minus nu ar avea cum să schimbe situaţia. Sau, nu ar avea cum să schimbe prea mult situaţia. Sau doi copii. Chiar trei. (În fond, era Epoca Familiilor Numeroase.) Vom trăi liniştiţi. Nu vom face valuri.

Numai că fiecare copil este un val.

Fiecare respiraţie a noastră este un val.

Trebuie să te duci înapoi o ultimă oară, mi-a spus Omul cu bilet ocru. Trebuie să închizi cercul. Ce vrei tu nu are nicio importanţă.

Pot oare să mă gândesc să pun lumea în pericol, poate chiar realitatea însăşi, de dragul femeii pe care o iubesc? Nebunia lui Lee ar părea un picnic la iarbă verde în comparaţie cu această idee.

Omul cu biletul înfipt în panglica pălăriei mă aşteaptă lângă uscătoria fabricii. Îl simt. Poate că nu-mi trimite unde telepatic, dar mie aşa mi se pare. Întoarce-te. Nu trebuie să fii Jimla. Încă mai poţi redeveni Jake. Poţi să fii băiatul cel bun, îngerul cel bun. Nu te mai gândi să-l salvezi pe preşedinte; salvează lumea. Fă-o cât încă mai este timp.

Da.

O voi face.

Probabil că o voi face.

Mâine.

Mâine nu va fi prea târziu, nu-i aşa?

01.10.1958

Tot la motelul Tamarack. Încă mai scriu.

Cea mai rea este nesiguranţa care mă frământă în legătură cu Clayton. La Clayton m-am gândit când am pus ultima rezervă de cerneală în credinciosul meu stilou şi la el mă gândesc şi acum. Cred că aş putea renunţa dacă aş şti că o va lăsa în pace. Dacă mă extrag din ecuaţie, se va mai înfiinţa John Clayton acasă la Sadie, pe Bee Tree Lane? Poate faptul că ne-a văzut împreună a fost picătura care i-a umplut paharul. Însă o urmărise în Texas înainte de a şti despre relaţia noastră şi, dacă o va face din nou, poate o să-i taie gâtul, nu doar obrazul. Nici Deke, nici eu nu vom fi acolo să-l oprim. Asta e sigur.

Dar poate că a ştiut, totuşi, despre noi. Poate că Sadie a scris unei prietene din Savannah, iar prietena a spus altei prietene şi, tot aşa, vestea că Sadie are o relaţie cu un tip – cu unul care nu cunoaşte necesitatea imperioasă a măturii – s-ar fi putut să ajungă la urechile fostului. Şi dacă niciunul din toate lucrurile astea nu se va petrece pentru că eu nu voi fi acolo, înseamnă că Sadie va fi în regulă.

Domniţa sau tigrul?{3}

Habar n-am, habar n-am.

Vine toamna.

06.10.1958

Aseară m-a dus la cinematograful în aer liber. Era ultimul weekend din sezon. Luni, vor pune pe poartă un anunţ care va spune ÎNCHIS PE DURATA IERNII şi ceva de genul VOM ADUCE DE DOUĂ ORI MAI MULTE FILME BUNE ÎN ’59! Ultimul spectacol a constat dintr-un desen animat cu Bugs Bunny şi alte două filme de groază, Macabre şi The Tingler. Mi-am ocupat locul obişnuit pe scaunul pliant şi m-am uitat la Macabre însă fără să fiu atent. Era frig. Am bani de haină, dar acum mi-e teamă să cumpăr orice. Mă tot gândesc la schimbările pe care le-aş putea declanşa.

Când s-a terminat