primul film, m-am dus, totuşi, la bufet. Voiam să-mi iau cafea fierbinte. (Îmi spuneam: N-am cum să schimb prea multe doar printr-o ceaşcă de cafea. Şi răspunzându-mi: N-ai de unde şti.) Când am ieşit, am observat că era doar un singur copil pe locul de joacă, unde, cu o lună în urmă, fuseseră puzderie. O fetiţă, cu jachetă de blugi şi pantaloni de un roşu aprins. Sărea coarda. Semăna cu Rosette Templeton.

– Fluturaş, din floare-n floare, intona ea. Zbori bătând din aripioare! Stai, opreşte-te o clipă, să mă sui pe o aripă, să mă duci departe-n zări, să mai văd şi alte ţări!

N-am mai putut să rămân acolo. Tremuram mult prea tare.

Poeţii poate că sunt capabili să ucidă întreaga lume în numele iubirii, dar nu oamenii obişnuiţi şi neînsemnaţi ca mine. Presupunând că vizuina de iepure se află la locul ei, mâine am să mă întorc. Dar înainte…

Nu cumpărasem doar cafea de la bufet.

07.10.1958

Cufărul de la Western Auto e pe pat, deschis. Lopata e în dulap (n-am nici cea mai vagă idee la ce s-a gândit femeia de serviciu când a văzut-o). Cerneala din ultima rezervă a stiloului e pe ducă, dar nu mă deranjează; mai am de scris doar două sau trei pagini. Apoi voi pune acest manuscris în cufăr şi îl voi îngropa lângă iazul unde mi-am aruncat odinioară telefonul mobil. Îl voi îngropa adânc în solul moale şi negru. Poate că îl va găsi cineva cândva, în viitor. Poate chiar tu vei fi acel cineva. În cazul în care există un viitor şi în cazul în care tu vei exista. Voi afla curând asta. Îmi tot spun (cu speranţă, cu teamă) că astea trei săptămâni petrecute la Tamarack nu au putut schimba prea multe. Al a trăit patru ani în trecut şi s-a întors într-un prezent intact… deşi recunosc că m-am întrebat despre o eventuală relaţie între el şi holocaustul de la World Trade Center şi marele cutremur din Japonia. Îmi tot spun că nu există nicio legătură… dar întrebarea rămâne.

Ar mai trebui să-ţi spun că pentru mine anul 2011 nu mai reprezintă prezentul. Philip Nolan a fost Omul Fără Ţară; eu sunt Omul Fără Timp. Şi cred că aşa voi rămâne. Chiar dacă 2011 este tot acolo unde l-am lăsat, voi fi doar un străin aflat în vizită.

Pe birou, lângă mine, e o carte poştală cu fotografia unor maşini strânse în faţa unui ecran uriaş. Singura carte poştală pe care o au în bufetul de la cinematograful în aer liber din Lisbon Falls. Am scris mesajul şi am scris şi adresa: Domnului Deacon Simmons, Liceul Jodie, Jodie, Texas. Începusem să scriu „Liceul Denholm Consolidated”, însă mi-am dat seama că nu se va numi aşa decât anul viitor, sau peste doi ani.

Am scris: Dragă Deke, Când va veni noua bibliotecară a liceului, ai grijă de ea. Va avea nevoie de un înger păzitor, mai ales în aprilie 1963. Crede-mă, te rog.

Nu, Jake, îl aud şoptind pe Omul cu bilet ocru. Dacă este scris ca John Clayton să o omoare şi nu o va face, se vor petrece alte schimbări… şi, aşa cum ai văzut cu ochii tăi, schimbările nu sunt niciodată pozitive. Indiferent cât de bine intenţionat ai fi.

Dar e vorba de Sadie! mă răţoiesc la el şi, cu toate că niciodată nu am fost ceea ce se cheamă un plângăcios, acum încep să-mi curgă lacrimile. Şi lacrimile mă dor, lacrimile mă ard. E vorba de Sadie şi eu o iubesc! Cum să pot sta deoparte când ştiu că s-ar putea s-o omoare?

Răspunsul este la fel de inflexibil ca trecutul însuşi: Închide cercul.

Aşa că rup în bucăţi cartea poştală şi pun bucăţile în scrumieră şi le dau foc. Nu există alarmă de fum care să trâmbiţeze lumii despre fapta mea. Nu există decât şuieratul răguşit al suspinelor mele. E ca şi cum aş fi ucis-o cu propriile mele mâini. Nu peste multă vreme, voi îngropa cufărul cu manuscrisul şi mă voi întoarce în Lisbon Falls, iar Omul cu bilet ocru va fi cu siguranţă nespus de bucuros să mă vadă. Nu voi lua taxiul; vreau să merg pe jos până acolo, în lumina stelelor. Cred că vreau să-mi iau rămas-bun. În realitate, inimile nu se frâng. Măcar de-ar face-o.

Dar acum nu plec nicăieri decât până în pat, unde îmi voi culca obrajii uzi pe pernă şi mă voi ruga la Dumnezeul în care nu prea cred să-i trimită lui Sadie a mea un înger păzitor care s-o ajute să trăiască. Şi să iubească. Şi să danseze.

Rămas-bun, Sadie.

Nu m-ai cunoscut niciodată, dar te iubesc, draga mea.

Cetăţean al secolului (2012) 1

Cred că acum nu mai există bodega unde funcţiona Patria Burgerului Dodoloţ, înlocuită fiind de un L.L. Bean Express, dar nu sunt sigur; nu m-am obosit să caut pe internet. Tot ce ştiu este că încă se mai afla la locul ei când m-am întors din aventurile mele. Şi exista şi lumea din jurul ei.

Cel puţin, deocamdată.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Bean Express pentru că aceea a fost ultima mea zi în Lisbon Falls. M-am întors la casa mea din Sabattus, m-am odihnit, apoi mi-am pus lucrurile în două valize, mi-am luat şi motanul şi am pornit spre sud. M-am oprit să pun benzină într-un orăşel din Massachusetts care se numea Westborough şi am considerat că este un loc destul de bun pentru cineva fără perspective deosebite şi fără aşteptări de la viaţă.

Prima noapte am stat la Westborough Hampton Inn. Aveam Wi-Fi în cameră. M-am conectat la internet, cu inima bătându-mi atât de tare, încât începuseră să-mi ţopăie o sumedenie de picăţele în faţa ochilor, şi am intrat pe site-ul