exclusiv datorită politicii lor. Nu sovieticii au ocupat Europa până la Stettin şi Adriatică; Aliaţii i-au invitat să se instaleze în această jumătate a Europei. La Teheran, preşedintele Roosevelt nu ne-a întrebat nici pe noi, nici pe cehi sau polonezi, dacă ne place să fim ocupaţi şi educaţi de sovietici. A făcut-o din propria lui iniţiativă, fără să întrebe pe nimeni. Cu ce drept ne îndeamnă acum americanii la rezistenţă? Ei ne-au oferit plocon Rusiei. Foarte bine. Să tragă acum concluziile: au pierdut peste o sută de milioane de europeni, care, mâine, vor lupta împotriva lor şi vor lupta bine. Grupul de la Paris ar trebui să explice asta occidentalilor. Şi ar trebui să le mai spună şi altceva: să le spună că de-abia de acum înainte va fi cu adevărat frumos, căci în curând va veni şi rândul lor. Să nu-i lase să spere că vor scăpa, că vor putea continua să trăiască în tihnă şi capitalism numai pentru că au sacrificat o sută de milioane de europeni. Să le amintească mereu că în curând va veni şi rândul lor.

  — E foarte interesant, îl întrerupse domnul Protopopescu. Şi ce spunea Viziru?

  — Era de perfect acord cu mine.

  — Atunci de ce-a fugit cu documentele? îl întrerupse Duma. Pentru că suntem prieteni, pot să-ţi spun că erau acte privitoare la datoriile de război şi la acordurile economice cu Sovietele. Ţi se pare că nu sunt destul de importante?

  Biriş înălţă din umeri.

  — Să lăsăm asta, interveni din nou domnul Protopopescu. Ce legături ai la Paris? Pe cine cunoşti?

  — în afară de Viziru şi conu' Mişu, nu cunosc pe nimeni.

  Domnul Protopopescu îşi opri o clipă privirile în ochii lui Duma, apoi zâmbi.

  — Weismann cunoaşte foarte multă lume, spuse. Ar putea fi interesant… Se ridică din fotoliu şi-i întinse grăbit mâna.

  — îţi dăm timp să te mai gândeşti, spuse. Poate îţi aminteşti de mesajul lui Pantelimon. Atunci te trimitem la Paris cu wagons-lits. Te trimitem ca pe Viziru, adăugă zâmbind.

  De obicei îl chemau la interogatoriu pe la trei dimineaţa. Agentul se pleca asupra lui şi-l scutura de umăr.

  — Poftiţi sus, îi spunea.

  Îl găsea întotdeauna pe Duma aşezat la birou, cu un dosar deschis în faţa lui. Nu se mai ridica să-l întâmpine şi să-i strângă mâna. Aproape că nu-l privea. Biriş rămânea în faţa biroului, în picioare, încercând să ghicească prima întrebare. Oare va fi: „Când l-ai văzut ultima dată pe Weismann?” Sau: „Ce ţi-a spus Viziru înainte de plecarea la Praga?” De obicei, Duma începea cu una din aceste întrebări, ca să ajungă apoi la întâlnirile cu Pantelimon şi la conţinutul mesajului pe care trebuia să-l transmită. La răstimpuri îl întrerupea ca să-i citească pasaje din declaraţiile precedente, pe care le răsfoia necontenit în timp ce-l asculta. Când vedea că tăcerea se prelungeşte, ridica încet capul din dosar.

  — Spune, spune înainte, că te ascult…

  De la al doilea interogatoriu, Biriş învăţase cum trebuie să povestească. Povestea îndeosebi ce-ar fi avut de gând să facă la Paris. I se părea că era singurul lucra care-l interesa pe Duma. Ascultându-l vorbindu-i despre Saint Germain des Preş şi cafeneaua „Deux Magots”, Duma înceta să răsfoiască dosarul şi, ridicând încet ochii din hârtii, parcă se trezea.

  — Cunoşti bine Parisul? l-a întrebat odată.

  — Numai din renume şi literatură. N-am fost niciodată la Paris.

  — Eu am fost. E foarte frumos…

  În picioare, în faţa biroului, trecându-şi la răstimpuri palma pe creştetul capului, Biriş povestea.

  — Mi-ar fi plăcut să mă duc la „Deux Magots” pe la apusul soarelui, când am auzit că se adună existenţialiştii. Mi-ar fi plăcut să intru cu ei în vorbă, numai aşa, ca să le stric cheful. De ce nu poftiţi pe la noi, pe după cortină, să vedeţi cum se pune „le probleme du choix” şi ce se mai întâmplă cu „le probleme de la liberte”, le-aş fi spus. De ce nu veniţi pe la noi, să faceţi cunoştinţă cu adevăratul „moment istoric…”? Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu ei, şi la urmă să le strâng mâna cu căldură şi să le spun: Când veţi fi în vagonul de vite, cu direcţia câmpurile de muncă progresiste, sau în faţa plutonului de execuţie, să vă amintiţi ce vă spuneam astă-seară…

  — Biriş! îl întrerupea Duma încruntându-şi uşor sprâncenele. Dumneata eşti nebun…!

  — Nu, spunea Biriş zâmbind, nu sunt. Pentru că n-aş fi avut curajul să le spun asta. Sunt prea laş. îţi spun asta doar dumitale, pentru că suntem prieteni. La Paris, m-aş fi mulţumit să discut filosofie. Obsesia mea e filosofia. Şi acum îmi dau seama de ce: pentru că sunt laş, mi-e frică de viaţă. Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot. Ai văzut cum tremuram când m-aţi adus pentru prima dată la anchetă. Tremuram de frică. Groaza mea e că o să mă bateţi, o să mă torturaţi…

  — Nu-ţi fie frică, îl întrerupse Duma. N-o să-ţi facem nimic. Şi dacă vrei, te trimitem la Paris. Dar să fii cinstit cu noi, să ne spui tot ce ştii…

  — Dacă nu-i faceţi nimic coanei Viorica şi mă asiguraţi că nu mă bateţi, şi-mi daţi ţigări, vă spun tot… Dar acum, lasă-mă să-ţi vorbesc de Paris. Am văzut o fotografie din Saint Germain des Preş. Mi-ar fi plăcut să mă plimb serile şi să întâlnesc existenţialişti…

  Vorbea aşa mult timp, până îl întrerupea Duma. Vorbea despre Paris, despre tot ce i-ar fi plăcut să facă acolo, despre discuţiile cu filosofii, oprindu-se doar ca să ceară ţigări, fumându-le cu sete, înecându-se, tuşind, cerând voie să se aşeze pe scaun – până ce descoperea că stenografa îl privea pe jumătate adormită, cu mâinile pe genunchi, şi blocul închis în faţa ei; şi atunci se întorcea spre Duma şi-l întreba, dezamăgit:…

  — Vasăzică nu vă mai interesează ce spun? Nu mai înregistraţi