Duma clătina încet din cap, imitându-l, fără să vrea, pe domnul Protopopescu.

  — Ne leagă o veche prietenie şi vreau să te scap, spunea el după o pauză. De o jumătate de ceas vorbeşti prostii. A zecea parte din ce-ai spus până acum ar fi de ajuns ca să te condamne pe viaţă…

  — Dar lasă-mi timp să mă contrazic, îl întrerupea Biriş, redevenind dintr-o dată nervos. Ţi-am spus că sunt laş, că n-am curajul de a-mi apăra până la urmă punctul meu de vedere. Eu sunt profesor de filosofie. Pot schimba punctele de vedere, le pot schimba de la o clipă la alta…

  — Poate mâine ai să fii inspirat, spunea Duma apăsând pe buton ca să cheme agentul. încearcă şi aminteşte-ţi de Pantelimon. Şi mai aminteşte-ţi un lucru: că nici răbdarea noastră nu e fără sfârşit…

  Într-o noapte se trezi cu Bursuc lângă el. Era îmbrăcat civil şi se aşezase pe un scaun la capătul patului.

  — Ce mi-aţi făcut? izbucni Bursuc. în ce m-aţi băgat?

  Biriş se frecă la ochi, apoi îşi roti privirile în jurul camerei. Erau singuri.

  — Unde e dactilografa, întrebă el. Vreau să fac declaraţii importante…

  — Am venit să te scap, îl întrerupse Bursuc aprinzându-şi o ţigară. Suntem numai noi doi. Nu uita că sunt călugăr şi am puterea Sfântului Duh asupra mea. Am venit să te întăresc sufleteşte…

  Îi întinse pachetul cu ţigări. Biriş îşi alese una, începu s-o răsucească între degete, apoi o apropie de nări şi o mirosi.

  — Curios, spuse. Parcă n-aş mai avea poftă să fumez. Cât e ceasul? întrebă el după o pauză.

  — Aproape două. Mi-a spus Duma că pot rămâne cât vreau. în noaptea asta n-au să te ia la interogatoriu. Au să se mulţumească cu ce le-oi spune eu. Am venit să te scap… Eşti un mare naiv, adăugă zâmbind. Ce te-ai apucat să le faci teorii politice despre rezistenţă, şi Occident, şi comunism, şi toate prostiile alea? Pe ei îi interesează un singur lucru: să le spui ce ştii despre Viziru şi Pantelimon. Spune-le, nene! Că dacă nu le spui tu, o să le spună alţii, şi ei tot au să afle. Au pus mâna pe toată reţeaua de la Arad. Ştiu mai mult decât bănuieşti tu…

  — Cât spuneai că e ceasul? îl întrerupse Biriş.

  — Două! făcu Bursuc ridicându-se brusc de pe scaun.

  — E curios. Parcă nu-mi dau seama de timp; parcă n-ar mai trece timpul…

  — Biriş, spuse Bursuc începând să se plimbe prin cameră, eu am venit să te scap. Ăştia ştiu tot despre Viziru şi Pantelimon. Să nu crezi că trădezi pe cineva dacă spui şi tu ce ştii. După asta, îţi dau drumul şi te trimit cu wagons-lits la Paris…

  — La existenţialişti, îl întrerupse Biriş învârtindu-şi din nou ţigara şi apropiind-o de nări. Are să fie frumos. îmi povestea Viziru de un hotel în Saint Germain des Preş. O să discutăm filosofie…

  — Ăştia vor doar să te pună la încercare, continuă Bursuc, să vadă dacă eşti om de încredere şi de cuvânt. Apoi te trimit la Paris. O să-ţi spună să lucrezi pentru ei. Spune-le că ai să lucrezi. Ce te costă? Spune-le tot ce-ţi cer ei. Odată ajuns la Paris, faci ce vrei…

  — Dar coana Viorica rămâne aici, făcu Biriş tulburându-se deodată. Ostatică în mâna lor… A aflat ceva?

  — Nu, nu i-au spus nimic. Dar să ştii că au făcut descindere, ţi-au cotrobăit printre hârtii…

  Biriş tăcu câtva timp, visător.

  — Bursuc, vorbi el deodată, eu sunt un om pierdut. Eu nu merit să mai trăiesc. N-am nici un fel de demnitate. Sunt un laş. De frică, am spus tot ce-am ştiut. Le-am spus de Ileana şi Ştefan chiar înainte de a mă ameninţa ei. Le-am spus tot ce ştiam, sperând că-mi vor da drumul. Sunt un laş.

  — Ai fost imprudent, continuă Bursuc. Ai făcut declaraţii politice contra guvernului.

  — E adevărat. Am greşit. Simţeam prea multă ură în mine: ura omului slab. Am vorbit cu ură împotriva occidentalilor, pentru că ne-au abandonat. A fost o greşeală. Ar fi trebuit să-mi dau silinţa să-i înţeleg şi pe ei. Toţi ar fi făcut la fel. Când e vorba să te salvezi pe tine, nu te mai gândeşti la altul; îl sacrifici, pur şi simplu. Aşa a fost de când lumea. îmi pare rău, acum, de tot ce-am spus…

  — Ai spus o sumă de prostii, îl întrerupse Bursuc. Te orbea ura.

  — Dacă aş ajunge acum la Paris, continuă Biriş, aş vrea să le spun altceva. Aş vrea să le duc un fel de mesaj de dragoste şi de despărţire. Ceva cam în felul acesta: Ave, Occidens, noi, cei dincolo de Cortină, noi, morituri te salutantl… Cum ai putea spune asta în latineşte: „noi, cei de dincolo de Cortină”. Tu ai făcut teologia, ştii mai bine ca mine latineşte. Salve Occidens, morituri te salutantl Ar fi fost frumos să ajung la Paris şi să le spun asta. Să ştie şi ei că, deşi ne-au condamnat la moarte, noi, ăştia de pe aici, proştii şi săracii, noi tot îi iubim şi îi venerăm. Căci acolo e Occidentul. Acolo apune soarele. Acolo e adevăratul crepuscul şi e mai frumos ca pe la noi. Numai acolo, în Apus, lumea îşi dă seama că moare. De aceea, în Apus, oamenii iubesc Istoria; pentru că ea le aminteşte necontenit că oamenii sunt muritori, că civilizaţiile sunt muritoare. Noi, cei de pe aici, nu prea avem motive să iubim Istoria. De ce-am iubi-o? Zece secole, Istoria a însemnat pentru noi năvălirile barbare, alte cinci secole a însemnat teroarea turcească, şi acum, pentru nu ştiu câte alte secole, Istoria va însemna Rusia Sovietică…

  — Biriş, îi strigă Bursuc, începi să aiurezi. Şi eu îţi vreau binele. Eu vreau să te scap.

  — Cum se spune pe latineşte