— Nu ştiu cum se spune! răspunse mâniat Bursuc. Eu am venit aici ca să vorbesc serios cu tine…

  — Mi-ar fi plăcut, totuşi, să le transmit un mesaj în latineşte, continuă Biriş visător. Occidentalii sunt oameni culţi. La Paris, la Oxford şi la Cambridge, se vorbeşte încă latineşte. Ave Occidens, noi orientalii, morituri te salutantl… Nos qui habitant intra saeptaferrea… sau: qui habitant intra cancellosferreos… morituri te salutantl… Ar fi fost frumos…

  — Ai fost un prost, îl întrerupse Bursuc. Te-ai băgat în chestia asta din prostie. Dacă voiai să fugi, de ce nu mi-ai spus? Te-ai luat după Viziru…

  — Toate acestea din cauză că mi-a fost frică şi am fost laş, continuă Biriş. Mi-e frică să nu mă bată…

  Bursuc se aşeză pe scaun şi oftă.

  — Mi-au făgăduit că n-au să-ţi facă nimic dacă le aduc declaraţia ta cu Pantelimon. Haide s-o facem împreună. Cum zici că arată individul…?

  Biriş închisese ochii şi Bursuc aşteptă câtva timp, crezând că încearcă să-şi amintească. Dar, văzând că tăcerea se prelungeşte, întinse mâna şi-l scutură.

  — Ce, ai adormit? îl întrebă enervat.

  Biriş îl privi lung şi-şi trecu mâna peste ochi.

  — Cât e ceasul? întrebă în şoaptă. E curios că nu-mi mai dau deloc seama de timp. Cred că sunt foarte obosit…

  — Bine! făcu Bursuc ridicându-se brusc de pe scaun. Să nu spui că n-am încercat să te scap. Eu mă spăl pe mâini. Tu faci ce vrei. Dacă vrei să devii martir al rezistenţei, n-ai decât. Dar dacă ne vom mai întâlni vreodată, să nu te plângi…

  — Unde crezi că ne-am mai putea întâlni? întrebă zâmbind Biriş. Tu crezi că Raiul există? Mi-ar place să ne reîntâlnim, la umbra unui crin, în Paradis… Păcat că nu există, adăugă întristat.

  — Spune-le, omule, cine e Pantelimon! strigă exasperat Bursuc.

  — Vorbeai adineauri de martiri, continuă Biriş. Mi-ar fi plăcut să pot fi şi eu martir. Nu de altceva, ci aşa, ca să protestez împotriva destinului. Mi-ar fi plăcut să pot avea credinţa martirilor creştini. Să fiu un Sfânt Sebastian. Dar sunt prea laş. Numai ideea suferinţei fizice mă înspăimântă. Am auzit că te bat la tălpi. Când mă gândesc, încep să tremur… Daca aş avea credinţă,m-aş ruga. Poate că rugăciunea te ajută să suporţi durerea fizică. Tu nu mă poţi întări cu ceva? Nu-mi poţi da vreo rugăciune ca să nu-mi fie frică?… îţi jur că dacă nu mi-ar fi frică, aş spune tot ce gândesc, oricui şi în orice împrejurare. Dar aşa cum sunt, laş, mă contrazic mereu. Dă-mi tu o rugăciune care să mă întărească…

  — Nu folosesc la nimic rugăciunile, dacă n-ai credinţă, făcu Bursuc cu amărăciune. Trebuie să ai mare credinţă şi atunci te întăreşte Dumnezeu. Dar tu nu ai nevoie de asta. Tu spune doar cine e Pantelimon şi scapi. Spune cum îl cheamă, pe numele lui adevărat.

  — Pantelimon! exclamă Biriş zâmbind. Numele tău e legiune!… Bursuc îl privi lung, apoi se îndreptă spre uşă.

  — Bine, îi mai spuse. Eu mi-am făcut datoria şi acum mă spăl pe mâini. Fiecare cu păcatul lui…

  Într-una din nopţile următoare avu acest vis: i se părea că se află pe un vapor, într-o noapte de Paşti, şi că ţine în mână o lumânare aprinsă. I se părea că flacăra creşte şi se înalţă tot mai sus, ca un fir subţire de lumină, şi ridică ochii s-o urmărească; flacăra se înălţa până la cer, şi-l străpungea. îşi dădu capul pe spate ca să poată privi mai bine. Sus de tot, acolo unde lumina atingea cerul, i se păru că zăreşte o figură strălucitoare. „Fără îndoială că e Dumnezeu sau Iisus Christos”, îşi spuse – şi se trezi emoţionat, cu o neînţeleasă fericire în suflet. Cineva îi ştergea faţa cu o cârpă udă. în clipa următoare înţelese: am avut hemoragie în somn! Cârpa era roşie şi începu să simtă gustul de sânge în gură. Dar nu simţea nevoia să scuipe.

  — Ce zici, doctore? auzi glasul lui Duma. Cum explici…?

  — Depinde ce i-aţi făcut, vorbi cineva din spatele lui, pe care Biriş nu-l putea vedea. Depinde dacă a fost la cald sau la fierbinte…

  — N-a fost nici măcar la căldicel, domnu'doctor, auzi o altă voce care parcă venea direct din perete. Doar ce l-am întins, c-a şi început să sângere…

  — Exagerezi, spuse doctorul. Probabil că i-ai dat totuşi câteva palme zdravene şi l-ai ameţit…

  — Numai la tălpi, domnu'doctor. Pe copiii mei că nu l-am atins decât la tălpi şi a şi început să sângere…

  — A strigat? întrebă Duma. A spus ceva?

  — N-a zis nici pâs, domnule inspector. După ce l-am atins de două ori, m-am uitat la el să văd ce face. închisese ochii şi parcă zâmbea. Dar era moale…

  — Leşinase, vorbi doctorul. Atunci, probabil că n-o mai duce mult… De altfel, i-am văzut radiografiile. Are nişte caverne cât pumnul.

  — Asta nu înseamnă nimic, îl întrerupse Duma. Au mai trecut tuberculoşi pe-aici şi nu leşinau. Unii păreau chiar mai rezistenţi decât cei zdraveni, sănătoşi… în cât timp îşi face efectul injecţia? întrebă coborând glasul.

  — Ar fi trebuit să-şi facă deja efectul… Dar dacă vreţi să fiţi siguri că nu moare, ar fi bine să-l lăsaţi în noaptea asta. încercaţi din nou, mâine.

  — Imposibil. Sunt dispoziţii speciale. Mai fă-i o injecţie, să reziste, şi după aceea încercăm sistemul alternativ…

  Biriş îl văzu apropiindu-se cu seringa şi zâmbi.

  — Cum te simţi? îl întrebă doctorul începând să-i frece braţul cu o vată îmbibată în alcool.

  — Mulţumesc, bine.

  Apoi aşteptă să simtă împunsătura acului. Dar doctorul îşi golise deja seringa, smulsese acul printr-o smuci tură şi acum freca din nou locul cu vata înmuiată în alcool. Biriş îl privea uluit.