— Cum te simţi? îl întrebă Duma apropiindu-se de pat.

  — Mulţumesc, mă simt foarte bine. Mi-e puţin frig la picioare…

  — Trebuie să-l încalţi, se adresă doctorul cuiva de lângă perete. Aşteptaţi un sfert de ceas şi pe urmă începeţi…

  Duma îi puse mâna pe frunte. Biriş simţi o căldură stranie pătrunzându-i în tot corpul, o căldură înmuiată în simpatie, care-l făcu aproape să lăcrimeze.

  — N-o să mă bateţi? întrebă el zâmbind.

  — Ţi-am spus că ne leagă o veche prietenie…

  — Să nu mă bateţi, că spun tot ce ştiu, îl întrerupse Biriş. Am fost prieteni. Nu înţeleg de ce nu vrei să mă crezi…

  Duma îl privi lung, încercând să zâmbească.

  — Biriş, vorbi el târziu, am primit dispoziţii speciale. Ar fi mai bine să ne spui conţinutul mesajului. Ştim că ai avut legături cu Pantelimon. Au declarat-o atâţia martori…

  Biriş oftă, deznădăjduit.

  — Dacă nu mă bateţi, vă spun tot ce vreţi voi. Dar nu-] cunosc pe Pantelimon. Dacă vreţi, vă descriu un om, aşa, la întâmplare, şi voi spune că e Pantelimon, şi semnez declaraţia. Dar îţi jur că nu-l cunosc…

  Duma se retrase încet, fără să mai adauge ceva. Biriş încercă să se ridice, dar abia atunci îşi dădu seama că e legat de pat cu curele.

  — Să nu mă bateţi! strigă el cu o voce neaşteptat de ascuţită.

  Apoi aşteptă. Auzi câţiva paşi, depărtându-se, şi auzi uşa care se închidea. Atunci văzu plecându-se deasupra lui o figură care i se părea cunoscută, un bărbat zdravăn, oacheş, cu o mustaţă groasă, neagră, care aproape îi acoperea buza de sus.

  — Spuneţi, domnule profesor, spuneţi ceva!… îl rugă el. Că am ordin să vă aplic alternativa…

  — Care alternativă? întrebă Biriş.

  — Am copii, stărui celălalt. Spuneţi ceva! Dacă ştiţi, spuneţi ceva. Că v-a rugat şi domnul inspector, are şi el ordin… Vă rog ca pe Dumnezeu! Am cinci copii…

  Îl privea, şi-şi ştergea la răstimpuri fruntea cu o batistă colorată.

  — Care alternativă? întrebă din nou Biriş.

  Omul zâmbi încurcat, apoi îşi frecă amândouă mâinile de batistă şi o vârî repede în buzunar. Se plecă spre Biriş şi figura i se înăspri deodată.

  — Spune! grijania şi Dumnezeii tăi de profesor, şuieră el printre dinţi, spune ceva, că dacă nu, ai să mori sub fierul roşu şi o să te am toată viaţa pe suflet…!

  — Să nu mă baţi! strigă speriat Biriş.

  Exasperat, omul ridică palma – şi în clipa următoare Biriş regăsi vaporul care înainta în noaptea de Paşti. Strângea din nou, cu emoţie, lumânarea aprinsă, o strângea în amândouă mâinile, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i-o smulgă cineva. în jurul lui, cât putea zări pe puntea vaporului, se aflau oameni îngenuncheaţi, cu lumânări aprinse. Biriş aşteptă câteva clipe să se înalţe flacăra. Dar limba de foc pâlpâia, şovăind, începea să se înalţe, transformându-se într-un fir de lumină, apoi se micşora din nou, tremurând, parcă ameninţând să se stingă. Vaporul înainta tot mai repede în noapte şi lui Biriş începu să-i fie teamă că firul de lumină nu va mai izbuti să se înalţe până în bolta cerului, spărgând-o. O mare tristeţe îl copleşi deodată, şi începu să se roage, privind emoţionat flacăra. Târziu, pe neaşteptate, lumina izbucni dintr-o dată, şi Biriş îşi dădu fericit capul pe spate ca s-o poată urmări cum se înalţă. O văzu atingând cerul şi în clipa următoare zări din nou figura strălucitoare, aurie, care parcă îl aştepta acolo, în spărtura de lumină. „E Dumnezeu!”, îşi spuse, mirându-se că mai poate gândi în beatitudinea fără seamăn în care se cufunda, pierzându-se.

  — Ce i-ai făcut, Bârsane? auzi atunci o voce cunoscută. Are în el trei doze de ulei camforat şi trei de stricnina. Cum dracu' a mai putut leşina?

  — Nici nu l-am atins, domnu'doctor! vorbi omul de lângă perete. „Vasăzică, îl cheamă Bârsan, se trezi Biriş gândind, şi zâmbi. Are cinci copii. Şi ca să le poată da ceai cu pâine neagră în fiecare dimineaţă, Bârsan trebuie să bată la tălpi şi să ardă cu fierul roşu. Dar nu le poate da decât ceai cu pâine neagră…” De milă, ochii i se înlăcrimară şi începu să clipească des, ca să-i limpezească. Ar fi vrut să se ridice şi să-l privească, dar simţea curelele de-a lungul trupului.

  — Ce-are, doctore? auzi vocea lui Duma. De ce leşină?

  — Consolamentum, spuse Biriş zâmbind. Ai învăţat la Universitate, nu-ţi mai aduci aminte? Consolamentum… Albigensii…

  Duma se apropie repede de el şi-l privi adânc.

  — Eu n-am făcut filosofia, spuse cu o voce, i se păru lui Biriş, înecată de tristeţe.

  — întreabă-l pe Bursuc. Are să-ţi explice el… E teolog…

  — Ai simţit ceva? ai suferit? îl întrebă Duma după o lungă tăcere.

  — Nu cred că am suferit. Nu-mi aduc aminte…

  Duma continua să-l privească în ochi, aşteptând parcă să mai adauge ceva. Apoi îi puse mâna pe frunte.

  — Lăsaţi-l, spuse el târziu. Mă duc sus să telefonez… Biriş asculta paşii doctorului îndreptându-se spre uşă.

  — Nu cred c-o mai duce mult, îl auzi şoptind din prag. Ar trebui să-l vadă un specialist…

  De foarte multe zile nu-l mai chemaseră la interogatoriu, dar Biriş nu izbutea să-şi amintească precis câte zile trecuseră. Când se trezea, întreba deodată:

  — Cât e ceasul? Nu primea întotdeauna răspuns. Adesea se trezea singur în cameră, şi atunci îi era frică şi închidea repede ochii ca să regăsească beatitudinea visului. Vaporul înainta în aceeaşi noapte fără început şi fără sfârşit, dar luminile se împuţinaseră şi Biriş nu regăsea întotdeauna lumânarea aprinsă în mâinile lui. Odată, rămăsese mult timp pe punte, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el, cum de a ajuns pe acest vapor şi