încotro călătoreşte. începu să se plimbe, dar întunericul era atât de compact încât foarte curând renunţă şi rămase pe loc. Auzea doar zgomotul motoarelor şi al valurilor pe care le despica vaporul. I se făcu dor să revadă lumânările aprinse şi parcă dorul acesta ar fi fost de ajuns ca să le aprindă, căci puntea întreagă începu deodată să se lumineze. Deschise ochii mari şi privi în jurul lui. Bârsan îngenunchease în faţa patului şi-l ruga, cu mâinile împreunate.

  — Spuneţi, domnule profesor, că-mi rămân copiii pe drumuri! Ca pe un Dumnezeu vă rog! Am cinci copii…

  Fără să-şi dea seama, Biriş începuse să plângă. Cineva trebuia întotdeauna să plătească, înţelese el, şi de data aceasta va plăti Bârsan. Ca să poată cunoaşte el beatitudinea, suferă Bârsan. îl cuprinse o nesfârşită milă şi, printre lacrimi, zâmbi.

  — Bârsane, şopti, nu-ţi fie frică de Dumnezeu. N-o să ne facă nimic. Toţi mergem la Paris…

  — Vă rog ca pe un Dumnezeu, domnule profesor, continuă Bârsan fără să se ridice din genunchi. Spuneţi…!

  — Ce trebuie să spun? întrebă Biriş făcând un efort să se trezească.

  — C-aţi primit ordin: cuprinsul mesajului. Scap şi eu, scăpaţi şi dumneavoastră…

  Biriş îl privi lung, tulburat.

  — Dacă scapi tu, Bârsane, am să spun. O spun numai pentru tine. Anunţă pe Duma că spun tot. Să aducă stenografa, că vă spun tot…

  Apoi închise ochii şi începu să aştepte. Târziu, auzi foarte aproape de el vocea lui Duma.

  — Ar fi fost mai bine dacă te-ai fi hotărât mai demult. Nu mai sufereai…

  — Aţi adus stenografa? întrebă Biriş fără să deschisă ochii.

  — E aici, lângă mine. Poţi să începi…

  — Vă rog să notaţi că o fac numai pentru Bârsan, ca să scape el… Aşteptă câtva timp, cu ochii închişi, încruntându-se, parcă ar fi făcut un suprem efort să-şi amintească, apoi începu brusc, cu o voce obosită, aproape înecată de deznădejde:

  — Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai, Iată vin în cale se cobor la vale trei turme de miei cu trei ciobănei… cu trei ciobănei… Cum e mai departe?

  — Biriş! auzi el vocea aspră a lui Duma, îţi baţi joc de noi?

  Biriş deschise ochii dar nu privi pe nimeni. îşi opri privirile în tavan.

  — Nu. E foarte serios. O să vedeţi îndată de ce. E un limbaj cifrat. Aşa începe mesajul din labirint.

  În celulă se făcu deodată tăcere.

  — Amintiţi-mi ce urmează, făcu Biriş fără să-şi desprindă privirile din tavan, că e în legătură cu mesajul. E de la Munte.

  — Dumneata ştii ce urmează? se adresă Duma stenografei.

  — Cred că da, auzi Biriş vocea intimidată a fetei. Se apropie de pat şi începu să recite:

  — Mări se vorbiră Şi se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovean Că-i mai ortoman, Şi-are oi mai multe Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi Şi câini mai bărbaţi…

  După câtva timp, văzând că Biriş asculta cu ochii închişi, fără să scoată un cuvânt, Duma o întrerupse.

  — Ţi-ai adus acum aminte? întrebă.

  — Da. Să-l notaţi cu atenţie, căci s-ar putea să-l uit din nou. E un mesaj cifrat. A fost ales acest cifru tocmai pentru că e foarte simplu: îl cunoaşte toată lumea, îl învăţăm în şcoala primară.

  — Fii mai explicit, îl întrerupse Duma.

  — Acesta e mesajul. Se cântă la Munte, dar îl cunosc şi oamenii de pe vapor. Numai că pe vapor nu-l mai cântă nimeni…

  — Biriş, îl întrerupse din nou Duma, e în interesul dumitale. Vorbeşte clar. Cui e adresat mesajul?

  — E un mesaj cifrat, adică e pentru Paris. Acolo ajung toate mesajele. Le aduc vapoarele. Nu umblă decât noaptea, fără lumini, dar toate se îndreaptă spre Paris. Direcţia Apus. Salve Occidensl

  — Eşti nebun! făcu Duma. îţi baţi joc de noi…!

  — Aşa începe orice mesaj: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai… Dar nu poţi să-l descifrezi dacă n-ai cheia. Şi cheia n-o găseşti decât pe vapor. Când te trezeşti pe vapor, înţelegi că mergi la Paris. Toţi vor să ajungă acolo, la umbra crinilor, la Paris. Şi atunci s-a inventat mesajul acesta, pe care-l cunosc şi copiii de şcoală primară; dar e un mesaj cifrat, e vorba de Paris…

  — Cine l-a inventat? întrebă Duma.

  — Pantelimon.

  În odaie se făcu din nou o nefirească tăcere.

  — Spune înainte, îl îndemnă Duma văzându-l că rămăsese nehotărât, cu gura întredeschisă. Cine e Pantelimon? Ce fel de om este? Descrie-l cât poţi mai precis.

  — E un bărbat înalt, frumos, cu ochii negri, arzători. Parcă n-ar avea vârstă. Parcă n-ar fi om de pe la noi. Spun că e de la Munte. Când te apropii de el, înţelegi că e prea târziu. Nu-i mai poţi rezista; eşti al lui. Aşa s-a întâmplat cu toţi: o dată ce l-au întâlnit, nu s-au mai putut despărţi. Ne duce pe toţi la Paris…

  Apoi tăcu, şi începu să aştepte.

  — Bârsane, auzi deodată vocea lui Duma, altădată, când îl vezi că aiurează, să nu mai mă deranjezi degeaba…

  Aşteptă din nou, şi când auzi uşa, deschise încet ochii, zâmbind. Bârsan se apropiase ameninţător de el.

  — Pastele şi Dumnezeii tăi de profesor! începu, îţi baţi joc de mine ca să mă dea afară şi să-mi rămână copiii pe drumuri!… Dar lasă, aşteaptă, că scot eu untura din tine, grijania mă-tii tale de ofticos! Ai să mă ţii tu minte…!

  Stolul de vrăbii zburase din nou, ţâşnind parcă chiar de sub balcon, împrăştiindu-se speriate cu un ciripit scurt, metalic, şi readunându-se în câteva clipe, la zece metri în faţa lui, pe zidul cimitirului. „Vara Sfântului Martin, se trezi Ştefan gândind. E absurd, e absurd, e absurd.” Arborii negri, despuiaţi, păreau că sticlesc ca umeziţi de rouă