— Poate că nu e adevărat, auzi vocea lui Weismann. Aşa s-a mai spus şi despre alţii. Ar trebui să…

  Dar nu îndrăzni să-şi sfârşească fraza, ca şi cum i s-^tr fi revelat deodată cât e de ridicolă şi de zadarnică.

  — Eu i-am spus, reîncepu el târziu. L-am avertizat să se ferească de Bursuc. Ştefan se depărtase de lângă uşa balconu'lui şi, trecând prin faţa biroului, Îşi stinse ţigara în scrumiera aproape plină. Apoi se aşeză pe canapea şi-şi plecă privirile, lăsându-le să rătăcească peste desenele covorului.

  — La început, când de-abia ne cunoşteam, îmi vorbea mereu de Partenie. Era obsedat de destinul lui Partenie. I se părea că Partenie presimte ceva şi de aceea se grăbeşte. Dacă într-adevăr a presimţit, a fost singurul om inteligent dintre noi toţi.

  Pe neaşteptate, Mişu Weismann oftă şi, ridicându-se brusc din fotoliu, aproape sărind în picioare, ocoli de mai multe ori biroul, apoi se îndreptă hotărât spre balcon. Deschise larg uşa şi respiră adânc, pe nări, strângând din fălci cu o exasperată, copilărească furie. Vrăbiile trecură chiar atunci prin faţa ferestrelor, ciripind toate deodată, asurzitor, alungându-se, în zboruri scurte, dezordonate, către capătul străzii.

  — Nu există nici Dumnezeu, nici dreptate, nu există nimic! exclamă Weismann. Nu există decât noroc. Nu trebuie să ai nimic altceva decât noroc. Cine n-are noroc, mai bine să nu se nască, sau să moară în faşă, să nu cunoască nimic…

  Ştefan ridică ochii din covor şi, fără să-şi dea seama, zâmbi. îşi căută în buzunar pachetul cu ţigări.

  — Dacă e aşa cum spui, neamul românesc ar fi făcut mai bine sa nu se nască, să moară în faşă. Tot neamul nostru e neam fără noroc…

  — Nu mă gândeam la naţiuni, vorbi Weismann, fără să întoarcă capul, mă gândeam la oameni, la indivizi. Dacă n-ai noroc, degeaba te-ai născut. Tot nu te alegi cu nimic. Nu există nimic altceva în afară de noroc. Dacă ar fi existat Dumnezeu…

  Dar se întrerupse din nou, cu un aer stânjenit, de parcă şi-ar fi dat seama, cu o clipă mai înainte de a rosti ireparabilul, că era gata să spună o prostie, şi se reîntoarse în mijlocul odăii. Se lăsă să alunece în fotoliu istovit, ca după un mare efort. Părea un alt om. Braţele lui scurte, mâinile puţin grase, pe care şi le freca de câte ori se pregătea să spună ceva care i se părea important, şi le aşezase acum cuviincioase pe genunchi.

  — Şi, poate, totuşi, şopti el târziu, cu puţină teamă, dă Dumnezeu şi scapă… Totul depinde de ce fel de om o fi Pantelimon…

  Ştefan înălţă din umeri, stăpânindu-şi anevoie nerăbdarea.

  — E absurd! spuse. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş habar n-avea cine e Pantelimon. A fost o neghiobie când s-a pronunţat pentru prima dată numele Pantelimon în legătură cu trecerea frontierei. Imbecilul sau nemernicul care a făcut-o, o să aibă pe suflet zeci şi sute de vieţi nevinovate. Pantelimon nu se ocupă de asta. Asta e treaba altora…

  Se ridică de pe canapea şi începu să se plimbe prin odaie.

  — îl cunoşti? întrebă sfios Weismann.

  — Nu. Şi sper că nu-l cunoaşte nimeni.

  — Sper şi eu, făcu Weismann. Oamenii sunt indiscreţi… Ştefan se opri brusc în faţa lui şi-l privi lung.

  — Vara Sfântului Martin, vorbi el deodată. Ce absurd! Tot încerc să-mi aduc aminte de ce-mi spusese odată Biriş, când abia ne cunoscusem. Dar este extraordinar cum pot uita…

  — Era în legătură cu Vara Sfântului Martin? întrebă Weismann.

  — Nu cred că era, dar nu sunt sigur. Nu-mi aduc aminte. Era curând după ce-l cunoscusem la Casa Peştera. Era în vara 1936, la Bucureşti. îl întâlnisem pe bulevard, pe seară. îmi aduc aminte că fusese foarte cald în ziua aceea şi, cum nu-l cunoşteam încă bine, mi se păruse că era puţin băut. Dar nu era. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri importante…

  — în legătură cu Vara Sfântului Martin? stărui Weismann.

  — Mi-e peste putinţă să-mi aduc aminte. Ce absurd…!

  Începu din nou să se plimbe prin odaie. „Mamă! ce s-a întâmplat într-o Vară a Sfântului Martin…?” „Ce mi-o fi venit s-o întreb pe mama? se trezi el după câteva clipe. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş n-a cunoscut-o. N-a cunoscut nici pe mama lui; sau mi se pare că a cunoscut-o, dar era prea mic când a murit, nu-şi mai amintea nimic de ea.”

  — Trebuie să-ţi spun ceva, începu Weismann cu oarecare teamă, după ce-şi privise pe furiş ceasul. Are să vină cineva, trebuie să sosească dintr-un moment într-altul…

  „Nu m-am mai gândit de mult la ea, parcă aş fi uitat-o. Nu mă gândesc nici la bătrân. Mi-e frică să-mi amintesc de ei, tot încerc să mă agăţ de ceva viu, de ceva care va fi în viitor… E absurd…”

  — Mă asculţi? continuă Weismann. Ţi-am spus că am întâlnit într-o seară, când eram cu prietenii la Vidrighin, o femeie foarte frumoasă, care spunea că te cunoaşte. Ea era doamna Wainwright, fosta domnişoară Zissu, adăugă după o scurtă ezitare.

  — Stella Zissu? întrebă Ştefan oprindu-se în mijlocul încăperii şi întorcând capul spre el.

  — Voiam să-ţi fac o surpriză. Dar nu ştiam… Nu aflasem de Biriş… Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, repetă după ce-şi privi încă o dată ceasul.

  Poate ar fi mai bine să n-o primim. O să-i telefonez mâine şi-am să-i spun că ne-au luat nişte prieteni, cu maşina, de dimineaţă, şi că am avut o pană de motor, că nu ne-am întors decât după miezul nopţii…

  — E interesant, spuse Ştefan. S-a măritat, deci.

  — A avut noroc, continuă Weismann parcă cu invidie. A luat un milionar. Are apartament la Georges V,