— Era foarte frumoasă, spuse Ştefan aşezându-se pe canapea. Şi a avut noroc.

  — Era nerăbdătoare să te vadă. Spunea că te-a cunoscut la Lisabona, că a fost îndrăgostită de dumneata. E foarte indiscretă; a povestit tot. Erau acolo prietenii lui Vidrighin, oameni străini, şi ea le-a povestit tot. Le-a povestit cum te-au dezbrăcat englezii la piele, şi făcea mare haz. Le spunea: „Rămăsese gol, dar e un bărbat bine, are corp frumos…”

  — Ar putea să ne spună multe, făcu Ştefan continuând să privească, distrat, desenele covorului. Ştie foarte multe lucruri.

  — Eu zic să n-o primim, stărui Weismann. O invităm altă dată. O să vadă că suntem trişti şi o să ne descoase. O să umple apoi Parisul… Dar, în sfârşit, adăugă el văzând că Ştefan tace, pe gânduri, facem cum vrei dumneata. Ea vine să te vadă pe dumneata. Spunea, şi erau toţi prietenii lui Vidrighin de faţă, că a fost un mare amor, că erai gata să faci nu ştiu ce nebunie pentru ea, că eraţi să fugiţi amândoi în America… Eu, care ştiu o seamă de lucruri despre dumneata, n-am crezut. Dar ceilalţi, prietenii lui Vidrighin…

  — Sunt foarte curios s-o reîntâlnesc, spuse târziu Ştefan, zâmbind. Ne-ar putea fi de mare folos.

  — Cum vrei, făcu Weismann privindu-şi încă o dată ceasul. Trebuie să sosească dintr-un minut la altul. Ar fi trebuit chiar să fie aici. Spunea că are să vină pe la patru jumătate, cinci fără un sfert. A cam întârziat…

  În noaptea aceea se trezise deodată, cu o neînţeleasă fericire străbătându-i întreaga fiinţă. îşi simţea trupul robust şi odihnit, plesnind de sănătate, aşa cum nu şi-l mai simţise de foarte mulţi ani. Deschisese ochii şi întâlnise întunericul celulei, dar nu-i mai era frică. Sări din pat fără să şovăie, fără să se împleticească, şi chemă, în şoaptă:

  — Bârsan! Nu-i răspunse nimeni. „Se odihneşte”, înţelese Biriş, şi zâmbi. „Doarme şi el ca oamenii, noaptea.” Apoi îşi aminti brusc de mesaj, şi începu să tremure, emoţionat. S-ar putea să nu fie nimeni prin apropiere, şi-l va uita din nou. Se îndreptă bâjbâind, cu mâinile întinse prin întuneric, spre poartă. Când se trezise, ştiu că de aceea se trezeşte: ca să spună şi celorlalţi, celor care vor rămâne, ceea ce i se îngăduise să înţeleagă, nu ştia nici el prin ce împrejurări şi ajutat de cine. Dar înţelesese tot, şi totul era de o teribilă simplitate. îi era ruşine că nu înţelesese mai curând. Era tocmai aşa cum trebuia să fie. Ar fi trebuit să înţeleagă şi copiii.

  Întâlni cu palmele zidul rece, muced, al celulei şi începu să bâjbâie, când la dreapta, când la stânga. Era întocmai aşa cum trebuia să fie: la un moment dat, vaporul se opreşte, se întinde o punte şi, trecând puntea, cobori. De-abia când pui piciorul pe uscat, îţi dai seama că până în clipa aceea călătoriseşi întruna, că nu te opriseşi niciodată pe loc, că nici nu puteai să-ţi închipui ce înseamnă să stai pe loc. în clipa când atingi pământul şi te-ai oprit, toată viaţa şi a celorlalţi, tot ce ţi se întâmplase până atunci, ţi se arată aşa cum au fost ele cu adevărat, nu cum ţi se păruse ţie că sunt. Bâjbâia mereu prin întuneric fără să întâlnească fierul umed al porţii, şi atunci se hotărî să înconjure odaia, ţinându-se lipit de perete. Simţea cum îi bate inima, cum gâlgâie viaţa în trupul lui, şi euforia aceasta începu să-l tulbure. „Trebuie să mă grăbesc, nu cumva să uit. Bârsane!”, şopti el din nou, de câteva ori, apoi se opri să asculte. Nu auzea decât bătaia inimii şi răsuflarea lui puţin pripită, ca şi cum s-ar fi oprit chiar atunci după o fugă lungă. Dacă ar fi fost Bârsan aici, i-ar fi spus lui. El ar fi repetat-o a doua zi lui Duma, sau copiilor lui. Are cinci copii. Ar fi aflat-o oamenii, cei care rămân aici, şi viaţa lor ar fi început de la capăt, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară.

  Târziu, Biriş se opri, neîndrăznind să se sperie. I se păru că visează. I se păru că bâjbâia de mult prin întuneric, ocolind pereţii celulei şi că ar fi trebuit să ajungă la poartă. Nu s-ar fi putut înşela, poarta era de fier, era umedă, rece, ar fi trebuit s-o simtă sub degete. Odată ajuns la poartă, ar fi început să bată cu pumnii, până ce s-ar fi deşteptat gardianul de pe coridor. I-ar fi spus lui întâi, i-ar fi spus cât se poate de succint, şi în cuvinte cât mai simple, ca să poată înţelege şi el. I-ar fi spus apoi că vrea să facă declaraţii şi, în gând, aşteptându-l să se întoarcă cu Bârsan, ar fi repetat întruna acelaşi lucru, ca să nu uite mesajul. Simţi cum i se accelerează bătăile inimii şi porni din nou, de astă dată grăbind paşii, ţinând doar o mână lipită de zid şi cu cealaltă, mişcând-o întruna, spintecând întunericul din jurul lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă să se lovească de ceva, de cineva. Dacă nu găseşte poarta, ar putea uita. Este copilăresc de simplu, dar ar putea să uite, dintr-o clipă într-alta. Se opri din nou, şi încerju să bată cu amândoi pumnii în zid. îşi dădu însă îndată seama că e inutil. în piatra rece, mucegăită, pumnii se opreau fără zgomot, ca şi cum ar fi lovit în nisip. îl apucă atunci panica şi, depărtându-se repede de zid, se îndreptă la întâmplare spre mijlocul celulei. începu să strige:

  — Bârsan!… Tăcu, speriat de puterea strigătului, infinit mai puternic decât şi-l închipuise. „Trebuie să predau mesajul, cât mai e timp”, se trezi gândind. Strigă din nou, de mai multe ori, asurzit de propria lui voce, parcă multiplicată la infinit de infinite ecouri, îşi duse amândouă mâinile la urechi. „M-au