Mă priveşte mirat:

— Va să zică, pe tine te întreabă cât e ceasul?... Trece brusc la altceva: Băi Hercule, încep să mă enervez. Tu realizezi că avem doar niscai piste, dar nu subiecte? Că n-ai pe cine să iei la întrebări?

— Subiecte ar fi, dar de unde să le iei? Crezi că n-ar fi interesant să stai la o parolă cu Voicu sau cu Ţeastă? Cel puţin, pentru lunetist — Richard Gere — nu mai avem nevoie de portret-robot.

— Ai luat-o drept bună? Ştii, eu nu prea am încredere în ăştia mici. Vorbesc din experienţă, am cinci exponate în inventar. Sunt aiuriţi şi trombonişti.

— Dacă i-ai scoate în fiecare duminică la circ şi le-ai scăpa nişte bani de buzunar, ai constata că sunt inteligenţi şi drăgălaşi. Hebdomadar însă, există o pitulice care merită mai multă atenţie.

— Eşti invidios.

— Realist. Nu-ţi place adevărul.

— Du-te'n mă-ta!

Se răsuceşte pe călcâie şi mă lasă în mijlocul străzii.

***

Mă duc nu în, ci la mama. Am un răgaz de circa o oră, până să mă întorc la Nina. E singura urgenţă de moment. Rezultatul autopsiei nu poate cuprinde nici o noutate, cel balistic mai durează. Nici pe ăsta nu dau prea multe parale. Oricum, ştiu că arma nu-i de provenienţă autohtonă. Hindusă, malaeză, filipineză (vorba vine, fiin'că ăia importă, fac palmieri, nu flinte), tot n-o s-o găsesc înregistrată în cartea de imobil. Iar după '90, au intrat în ţară atâtea scule clandestine, încât ar fi interesant de ştiut cam câte revin pe cap de locuitor. Sub Ceauşescu, eram mai informaţi. Ştiam cât oţel ne revine de pălărie. Îi luam şi pe japonezi! Sentimentul ne umplea de linişte şi legitimă satisfacţie. Mai erau unii, curioşi, care se întrebau cam la câte kile de oţel să consume ei personal, într-un an? Naiba ştie de ce le păsa! Parcă pinguini consumau?

I-am promis şi trebuie să mă duc. Sunt singura ei fiinţă apropiată. Cu maică-sa şi fraţii ei, nu s-a înţeles de când era în liceu. În fapt, ei n-au înţeles-o. Sunt din ăia care nu schimbă aşternutul şi verigheta de la descălecare până la ultimul suspin. Mama e mai alegretto, ţine la o experienţă de viaţă bogată, compromisurile îi sunt străine.

Cu mine s-a purtat foarte frumos. Parcă nici nu mi-ar fi fost mamă. N-a cunoscut personal nici un profesor de al meu, la pai'şpe ani mi-a dat bani de ţigări, ne bucuram împreună când începea vacanţa mare. Am simţit-o ca pe o soră care avea grijă să nu-mi lipsească nimic. În fond, nu ne despart decât şaptesprezece ani. Atât avea mama când m-am născut. I-am fost totdeauna recunoscător că nu m-a lăsat în seama bunicii, o scorpie cu Dumnezeu pe buze şi-o oaste de draci în suflet! "Cuminte ca o poză" era idealul ei de copil. Ca să-ţi dea o bucăţică de rahat, trebuia să te fi căţărat pe un nor şi să-ţi fi crescut aripioare. Mama ar fi putut obţine orice de la mine, doar emiţând eventualitatea de a mă caza în poalele de evanghelistă uscată ale bunicii. N-a profitat niciodată de atu. Nici nu m-a ameninţat măcar. Chiar când i-am tăiat o centură din piele de crocodil, ca să-mi fac praştie... Cât am iubit-o pentru asta!

Cu soţii ei m-am înţeles foarte bine. Firesc, mama nu se putea mărita decât cu bărbaţi simpatici. Cel mai mult mi-a plăcut al cincilea. Era regizor de circ, vedeam toate spectacolele pe gratis şi de câte ori pofteam. Am avut o copilărie foarte frumoasă! În casă a fost armonie şi permanentă atmosferă de carnaval. Căsătoriile n-aveau timp să se uzeze; cum s-ar zice, n-apucau toamna. Durau atât cât durează primăvara într-o legătură sentimentală. Despărţirile erau duioase, cu şampanie şi lumânări aprinse. Toţi plecau cu lacrimi în ochi, toţi au regretat-o. V-am mai spus că trei dintre foştii soţi, mai perseverenţi, au reuşit să biseze.

Mama a transformat apartamentul din Piaţa Kogălniceanu într-un studio cu dormitor. Un dormitor aiurit şi adorabil. Exact ca ea. Patul perfect rotund, aşa cum şi l-a visat încă din adolescenţă, citind — dacă nu mă înşel — Anotimpurile lui Radu Tudoran. Dulapurile din perete sunt camuflate de draperii galben-canar. O oglindă veneţiană autentică pe peretele de la picioarele patului, şi ăsta-i tot bedroom-ul. Ansamblul dă impresia unui decor de teatru, ca şi studioul, de altfel. O canapea circulară imensă, un scrin franţuzesc transformat în bar, televizor, câteva aplice de cristal... Aici, galbenul-canar — culoarea ei preferată (e brunetă) — mai înregistrează câteva pete de violet.

Cât priveşte atelierul unde bricolează tot felul de fleacuri ornamentale, acesta e instalat la mansardă. Banii nu-i lipsesc niciodată. Sunt fiul ei, dar al dracului să fiu dacă ştiu cum îi fabrică! Efectiv, face parte din fericita categorie de oameni care scot, inventează bani din orice. Rătăcită în Sahara, i-ar găsi probabil în cocoaşa unui dromader.

Îmi deschide de la primul ţârâit şi-mi sare de gât. E şi ea scundă. Deosebirea dintre sexe nu va dispărea niciodată! Ce dă la mine "pitic" la ea devine graţiosul mignon. O privesc cu plăcere şi de fiecare dată îmi spun că nu va fi niciodată bătrână. S-a tuns scurt de tot, ca un derbedeu de zece ani. Cerceii gitane uriaşi, din cristal negru, mâna impecabilă, expresia luminoasă, destinsă, a insului care-a făcut toată viaţa doar ce-a poftit, te avertizează imediat cu cine ai de-a face: o femeie care n-a ţinut în viaţa ei un lighean cu mazăre de curăţat în poale şi nici n-a apretat cu ştaif cămăşile legitimului. Căci, cu excepţia accidentului din care m-am iscat eu, a avut doar legitimi.

Bineînţeles că nu mai arată ca în tinereţe, dar a rămas seducătoare. Ochii sunt tot minunaţi, surâsul de copil în faţa pomului de Crăciun — intact, intactă pielea din cea mai fină catifea. Când eram mic, avea un mantou de lutru. Mi se părea că seamănă cu mama. Atingându-le, încercam aceeaşi senzaţie.

Mă trage în mijlocul încăperii şi, chipurile, mă admiră:

— Ce-ar fi să-ţi laşi barbă? Dă prestanţă, ştii...

Respir adânc şi zâmbesc:

— N-ai să te obişnuieşti niciodată cu ideea că nu sunt Adonis?

— Ce prostie! Eşti foarte drăgălaş şi