— Mamă, o întrerup, sunt foarte grăbit, abia am reuşit să găsesc o gaură în program...

S-a făcut covrig pe canapea. Are o flexibilitate de invidiat.

— Eu îmi închipuiam că luăm masa împreună. Nu ne-am mai văzut de...

— Exact unsprezece zile jumătate, timp în care — zâmbesc — mi se pare că nu te-ai plictisit...

Surâde şi ea, cu gropiţe şi licurici în privire:

— A!, te gândeşti la Toto!

O iau scurt, ca la Poliţie.

— Câţi ani are?

— Şaizeci.

Mi se pare neserios să te cheme Toto la şaizeci de ani, dar parcă eu sunt mai reuşit ca Bobiţă, la aproape treizeci şi trei?

— Ce'nvârte?

— Începe să-mi semene a interogatoriu...

— N-o lua aşa. Vreau să-i stabilesc punctele cardinale.

— Te asigur că n-are cazier. E coafor!

Mă uit edificat la capul ei:

— Creaţia lui?

— Nu fi caraghios, şi începe să râdă. E coafor de câini!

Câteva momente, rămân stop-cadru. Faţă de profesiile celorlalţi soţi, asta, a lui Toto, mi se pare de la distanţă cea mai fistichie. Mama îmi sesizează starea de spirit:

— Bob, mi-e teamă că tu nu eşti îndeajuns de adaptabil. Lumea evoluează şi există azi o grămadă de meserii despre care pe timpul lui Ceauşescu nici măcar nu se auzise.

— Tot căţeluşi pieptăna Toto şi atunci?

— Sigur că nu. Era geolog. S-a reprofilat după '90. Ţin să-ţi spun că s-a orientat perfect, are azi cel mai important salon din Bucureşti. Programările se fac cu două-trei săptămâni înainte.

— Înseamnă că merge treaba!

Mama râde încântată:

— Are un dever extraordinar, vin şi din provincie. Abia face faţă, continuă plină de entuziasm, a fost obligat să mai angajeze două persoane. O actriţă de la Nottara şi un inginer... ceva cu calculatoare. Auzi, tu? Numai corp diplomatic, are patruzeci şi trei de clienţi. Ţi-ai fi închipuit?!

— Nu, recunosc cu sinceritate. Unde şi-a deschis salonul? Aş fi curios să-l văd.

— Nu ştiu să-ţi spun strada, deşi am fost de câteva ori. Cam pe unde era Lupoaica...

— Las' că nimeresc eu!

— Precis. Localul e drăguţ, dichisit, cu ziduri oglindate. În vitrină are câteva paneraşe cu pui vii, cum erau odată pe cutiile de bomboane. O drăgălăşenie!

E grozav de entuziasmată şi mă întreb dacă nu cumva bizarul îndeletnicirii e cel ce a precumpănit în luarea celei de a unsprezecea decizii. La mama, totul devine "adorabil", din momentul în care sare cu cel puţin câţiva centimetri ştacheta normalului. Abia aştept reacţia bunică-mii şi a unchilor! Îmi promit, ca pe un regal, o vizită cât de curând.

— Cum se numeşte firma?

— Rex şi Prinţ.

— Promonarhist?

— Spiritualule! Doar nu era să-i zică La Azorică şi Grivei?!

Mă uit la ceas:

— Mamă, mai am un sfert de oră. Când şi cum l-ai cunoscut?

— Acum zece zile. De cum l-am văzut... A fost un şoc, Bobiţă! Am simţit din prima secundă că, în sfârşit, am găsit omul vieţii mele. Cel predestinat! E greu să-ţi explic... O linişte binecuvântată mi-a cuprins întreaga făptură şi parcă o voce mi-a şoptit... În fine, am simţit că am ajuns la capătul căutărilor.

Îmi camuflez scepticismul în spatele unui zâmbet de fericire. Ori de câte ori s-a pregătit să-şi pună o verighetă nouă în deget, mama s-a simţit la capătul căutărilor. Mă întreb cât va rezista Toto, cel de-al unşpelea predestinat? Grozav aş pune un pariu, dar sunt un fiu respectuos.

— ...şi în modul în care ne-am cunoscut, se vede desluşit mâna destinului. Închipuieşte-ţi, ultima oară am fost în Floreasca... da, aşa e, cu Mitică.

— Mitică... Mitică...

— Da, dragă, Mitică, marinarul. Al şaptelea... Pur şi simplu, n-am mai avut treabă pe acolo. Să n-o lungesc, cineva şi-a cumpărat o casă în cartier şi m-a rugat s-o văd, poate-i dau vreo idee cum să şi-o aranjeze. La plecare, mi s-a făcut chef să mă mai uit pe la vitrine...

— La obiect, mamă, te rog!

— Păi ăsta e obiectul! Mâna destinului a intervenit a doua oară! În loc să iau un taxi, ca de obicei, am luat-o pe jos. Când am ajuns la salonul lui Toto, am simţit o... nu o, un impuls irezistibil să intru. Primul om cu care am dat ochii a fost Toto. Nu ţi se pare de-a dreptul extraordinar? Se ocupa de toaleta unui Loulou de Pomeranie — o bomboană, alb şi rotund ca un boule-de-neige!

Se opreşte, clămpănind din genele superbe şi riverane. Adică are gene bogate şi pe tivul de jos al ochiului, ceea ce nu se prea întâmplă. Încheie cu un gest elocvent — "voilà de vezi!"

— Asta a fost tot şi-a fost de-ajuns...

— Îţi doresc din toată inima să fii fericită, şi o îmbrăţişez.

E o femeie cu simţul realităţii care consideră că n-a avut, nu are motive să se plângă de soarta ei:

— Eu am fost întotdeauna fericită, scumpule. Sper, de fapt sunt convinsă că fericirea pe care i-o datorez lui Toto îmi va acoperi întreaga existenţă.

— Hotărât, fericirea e o chestiune de decizie interioară.

Nu cred o silabă, aş vrea să-l văd şi eu pe ăla care decide interior să nu fie fericit, dar de ce să nu adaug o pensulă de azuriu şi roz-paradis la o zi frumoasă? Mama mă mângâie recunoscătoare pe obraz:

— Ce copil bun eşti tu, Bob! Ce mult îmi doresc să fii la fel de fericit ca mine! Va veni şi timpul tău.

Trebuie să plec. Promit să vin la cină mâine seară, ca să-l cunosc pe logodnic. Mă conduce până la uşă. Nu-i spun că intenţionez o prospecţie incognito la Rex şi Prinţ, chiar acum, înainte de a mă întoarce la Nina. Nu vreau să-l avertizez pe ipochimen, îmi plac impresiile, clişeu neregizat, în schimb, o întreb ce cadou i-ar plăcea. E generoasă, ca de obicei:

— Am să-ţi fac eu un cadou. Nu-mi mai datorezi nimic pentru Caritas. Debitele mele le-a preluat Toto. E un adevărat gentilom, de pe vremea turnirurilor!

Asta chiar că-i o veste bună, de ieri, n-am mai făcut nici un pariu. Mă mai reţine o secundă şi lansează, ca pe ceva cu totul lipsit de importanţă:

— Dacă nu te plictiseşte din cale afară, poate treci pe la bunică-ta să-i spui. Ştii, totuşi nu se face...

Mă