— Nu crezi totuşi, că tu...

Mă sărută pe frunte şi îmi face vânt:

— N-am nici un chef... să-mi stric cheful.

***

Aş fi dat peste salonul lui Toto, fără nici o indicaţie. E vitrina cea mai frecventată din zonă şi, dacă ce se petrece înăuntru corespunde forfotelii de afară, înseamnă că mama a dat lovitura. Ca negustor, tipul are geniu, idei şi curaj. Pe seceta din frigiderele noastre, îţi trebuie o fantezie cu bătaie lungă, ca să-ţi închipui că poţi scoate bani montând bigudiuri pe ţeste canine. Uite că Toto şi-a închipuit bine! Vorba aia, e de ajuns să observi preşul de la intrare, ca să-ţi dai seama că afacerea merge splendid.

Ca să ajungi să vezi ce se petrece în vitrină, trebuie să faci coadă. Curioşii sunt de toate vârstele, iar copiii efectiv înţepenesc acolo. În peisajul sărăciei ante şi post-decembrie '89 clişeul are inedit. Şi-ţi încălzeşte inima. Cât ai fi de "câine", nu poţi rămâne indiferent la drăgălăşenia căţeluşilor de toate naţiile, cazaţi în trei paneraşe. Sunt amestecaţi ca un pachet de cărţi de joc, iar pe unii îi văd prima oară pe viu, îi ştiam doar din Larousse. În mijloc — un acvariu lat în şolduri, ca bolurile de coniac, cu peştişori exotici, policromi şi grozav de activi.

Încerc să văd ce se petrece dincolo de vitrină. Număr cam cincisprezece scaune. Maeştrii manevrează foarfeci, perii, foehnuri, sprayuri, cu siguranţă şi competenţă. Mamele supraveghează chestiunea îndeaproape, la locul operaţiunii, în picioare, lângă victime. Vorbesc continuu, probabil numai prostii. Coaforii zâmbesc şi ei continuu, se dau câte un pas înapoi, admiră în oglindă clientul, mai ajustează o ureche, mai adaugă un cârlionţ pe frunte, mai trag o pensă la coadă. Judecând după expresii şi hărmălaia care străbate până în stradă, e o viaţă animată acolo.

Cei trei, mă refer la personal, sunt uşor de identificat. Actriţa, o femeie încă tânără, are ceva de tras cu un caniche nou-nouţ. E alb şi abia scos din baia de şampon, se zbate să scape dintr-un prosop. Nici foehnul nu-i place mai mult. Ce circ poate să facă, e ceva nespus! Caniche-ii sunt nebuni şi când sunt normali...

La distanţă de două scaune, lucrează inginerul electronist. Nici ăsta n-a împlinit patruzeci de ani. Fizionomia tipică a bolnavului de ulcer. Când a făcut rost de el, n-aş putea spune. Ca electronist sau ca frizer?

Uite-l şi pe "tata"! Nu ştiu cum trebuie să arate un geolog, dar presimt că tipul n-are moaca breaslei. E masiv, jovial şi pişicher; mustaţă neagră, à la Clark Gable. Impresie de ansamblu: "capşist" de altă dată, foiţar redutabil şi plaisirist, fumător de pipă sau trabuc. Recomandabil să nu stai cu spatele la el. Din orice parte l-aş privi, nu-l văd scărpinând pietre printre monumente ale naturii. Şi...

Mă încearcă un sentiment de nelinişte. Nu-l văd de loc însurându-se la şaizeci de ani. O fi maică-mea seducătoare, dar pe certificatul ei de naştere original e ţintuită stema cu lei, şi nu pârţul cu spice şi sonde al socialismului cu şapcă. Concret, Toto T golan cu stil şi crai, cum îl intuiesc — dacă tot ajunge la Primărie, poţi paria matale pe ultima centimă că însuşi viitorul socru e cu cel puţin zece ani mai tânăr.

Miros ceva suspect în povestea asta şi simt o strângere de inimă. Ar fi prima decepţie din viaţa mamei. Dureroasă pentru că se află — aşa cred — la final de carieră sentimentală. Săraca îşi închipuie ultima cortină căzând peste un straşnic happy end! Ca să-mi îmbujorez dispoziţia, acord totuşi un zece la sută eventualităţii ca Toto să se fi îndrăgostit sincer de mama, de farmecul ei, de tonicitatea care o caracterizează, de inegalabilul ei talent de a picta un soare convingător pe un cer autumnal ciuruit de ploaie, de fermecătoarele ei aiureli. Un argument deloc de neglijat pledează în favoarea ipotezei unui Toto sincer: nu el a căutat-o pe mama, nu el a provocat cunoştinţa. Ea l-a găsit.

Încerc să-mi deschid cărare în turma de ţânci care asaltează vitrina. O surpriză pe cinste, o surpriză de zile mari mă înşurubează pe trotuar. Degajat, cu aerul unuia de-al casei, Ţeastă intră în prăvălie!

Toto îi zâmbeşte Trei Roze — recte, de la o ureche la cealaltă, ca să nu vă închipuiţi că ar fi vorba despre whisky-ul omonim. Abandonează foarfeca şi întinde mâna peste capul clientului, un Saint Bernard cu expresie sfătoasă. Băieţii se înţeleg din priviri şi Ţeastă dispare în spatele unei draperii din fundul salonului. Presupun că acolo se află un mic birou. Electronistul tocmai se eliberează şi Toto îl roagă să-i preia clientul. Dispare după aceeaşi perdea.

Gândurile mi se ciocnesc în cap, ca nişte bile de biliard, doar că mult mai repede. Ţeastă, fiorosul suspect de la Dusseldorf şi Crocodil Club, omul care-o cunoaşte pe Wanda şi le-a înspăimântat pe Nina şi pe Coana Aurica, tenebrosul care şi-a semnalat prezenţa în momentele cele mai fierbinţi, e un bun amic cu logodnicul maică-mii! Senzaţional! Prea senzaţional!

Mă fac mic, ceea ce nu constituie o problemă. În mai puţin de zece minute, Ţeastă părăseşte salonul. E atent la trafic, mai exact la taximetre, o stratagemă care-i dă posibilitatea să constate dacă e urmărit. A ajuns în staţie şi urcă în primul taxi care-şi aşteaptă rândul. Îmi notez numărul în gând. Eu îl iau pe al treilea. Nimeresc unul de la firma Valentino, pentru care am o slăbiciune. Sunt corecţi, şoferii — în general tineri — au figuri urbane. Şi ăsta e la fel. Îi explic ce are de făcut şi dă încântat din cap. Îi place.

Pe traseu, începe să se simtă decepţionat. Cursa e cuminte, fără fiţe, fără emoţii. Se aştepta probabil să gonim cu două sute pe oră, să zburăm peste vreo două troleibuze şi o Dâmboviţă, să intrăm într-un supermarket prin vitrină şi să stopăm într-un deal de cutii de conserve!

Nici gând: Ţeastă coboară la Sala Palatului. Priveşte instinctiv în jur. Nu ca unul care caută să sesizeze un eventual filaj, ci se orientează la schimbarea de peisaj, după cursa cu un vehicul. Constată că-i soare şi încalţă o pereche