şi chiar şi fund abia dacă am, dar am, în schimb, cinci copii, şi, de fapt, pe nici unul dintre ei nu-l am cu adevărat, şi succesul meu cel mai mare în viaţă e c-am reuşit să-mi întemeiez o familie mare şi unită – împotriva mea. Pe scurt, Netania, aţi înţeles, n-am nimic şi, în pofida acestui fapt, eu o să vă dau aici ceva ce încă n-am dat nimănui, pur-pur, o poveste din viaţă, da, astea sînt cele mai de preţ, aşa-mi vine, aşa-mi vine… Ce s-a-ntîmplat, masa şase? Ce te-ai speriat, flăcău? Nu-i decît o poveste, n-o să-ţi supună la un efort prea mare glandele creierului, nici n-o să simţi că-l ai. Povestea e toată numai vorbe, vorbe-n vînt şi sunete-n văzduh, ai plecat – ai şi uitat.

Şi iarăşi se uită la mine. Ochii lui mă sfredelesc alarmaţi, implorînd.

Vreau să mă vezi, mi-a spus în convorbirea noastră nocturnă la telefon, după ce am cerut iertare din adîncul inimii pentru că-l bruscasem. Trebuie doar să şezi acolo o oră şi jumătate, maximum două, depinde de cum se desfăşoară seara. Îţi aranjăm o masă la o parte, ca să nu fii deranjat. Băutură, mîncare, dac-o să vrei un taxi special, totul în contul meu, şi eu am să-ţi plătesc şi munca atît cît o să-mi spui.

O clipă, încă n-am înţeles care e aici munca.

Ţi-am spus. Dacă vrei, poţi să mă înregistrezi, să mă fotografiezi cu mobilul, nu mă deranjează. Esenţialul e să mă vezi.

Şi după aia ce?

După aia, dac-o să ai chef, o să-mi dai un telefon şi-o să-mi spui ce-ai văzut.

Lămureşte-mă, am spus, pentru ce ai nevoie de asta?

S-a gîndit niţel. Poate că o jumătate de minut s-a gîndit.

Pentru nimic. Pentru mine. Nu ştiu. Ascultă, ştiu că am picat pe tine ca din lună, dar aşa deodată am simţit cumva… Asta e. A venit momentul pentru asta.

Ajută-mă să înţeleg, am rîs eu, vrei să-ţi fac critică la spectacol, sau pur şi simplu vrei să ştii cum arăţi? Pentru că eu nu sînt potrivit nici pentru una, nici pentru alta.

Nu, ce-ţi veni… De unde ai scos că… A chicotit: Crede-mă că ştiu foarte bine cum arăt.

A respirat adînc şi a lăsat să-i scape cu repeziciune, ca şi cum vreme îndelungată ar fi făcut repetiţii cu texul ăsta: Aş vrea s-aud, dacă eşti de acord, s-aud de la un om ca tine, Avishai, de la cineva care e antrenat să facă asta, vreau să spun, care toată viaţa lui priveşte oameni şi într-o fracţiune de secundă le prinde esenţa…

Hei-hei, l-am întrerupt eu, nu te ambala.

Nu-nu, nu-ncerc pur şi simplu să… Ştiu ce vorbesc. Am văzut în ziare cînd ai avut procese, am urmărit, şi erau citate din verdictele tale, şi lucruri pe care le-ai spus şi despre inculpaţi, şi despre avocaţi, orice lucru pe care-l spuneai tu era ca un cuţit. În vremea din urmă te-am pierdut niţel din vedere, dar ai avut, neîndoielnic, ţin minte, cîteva procese mari, pe care toată ţara… Şi crede-mă, Avishai, mult stimate domnule judecător, cum să te numesc, am ochi pentru asta. Uneori era ca şi cum aş fi citit o carte.

Candoarea lui m-a amuzat. Poate chiar un pic mai mult decît atît. Verdictele mele în care şlefuiam şi lustruiam fiecare propoziţie, şi în care uneori – cu măsură şi fără ifos – strecuram cîte-o metaforă suculentă, sau un citat dintr-un poem de Pessoa, de Kavafis sau de Nathan Zach, sau chiar o imagine poetică de-a mea bine adusă din condei… M-a cuprins deodată mîndria pentru ele, pentru verdictele mele, pentru creaţiile mele modeste şi uitate.

S-a iscat în mine o imagine: Tamara, în urmă cu vreo cinci ani, şade pe scaun în bucătărie, cu un picior îndoit sub ea, lîngă ea o ceaşcă de apă fierbinte şi izmă. Un creion ascuţit bate darabana pe dinţii ei şi mă scoate pe mine din minţi, şi ea trece peste paginile mele „cu un pieptene de păduchi pentru epitetele sentimentale şi imaginile bombastice şi alte fraze pentru care se ştie că domnul judecător are slăbiciune“. (Eu sînt în salon, mă-învîrt de colo-colo, îi aştept verdictul.)

Deci asta e ceea ce vrei de la mine? – am rîs eu, am simţit dintr-odată nevoia să respir – vrei un verdict în particular? Vrei să facem o privatizare mică a aparatului judiciar? Un judecător în vizită la domiciliu? Nu-i rău…

Verdict? E uimit. De ce verdict?

A, nu? Am crezut că vrei poate să-mi povesteşti ceva, şi că eu…

Dar de ce aşa deodată verdict? O adiere rece şi tăioasă a suflat spre mine dinspre telefon. A înghiţit salivă: Numai să vii la spectacolul meu, să mă priveşti niţel, numai atît, nimic mai mult, chiar nimic mai mult, şi pe urmă să-mi spui, şi fără milă, ăsta e lucrul cel mai important, două-trei propoziţii, aşa cum ştii tu, te-am ales cu rost şi socoteală… Şi iar a chicotit, dar în glasul lui auzeam de-acum o îndoială.

Nu aveam nici un dubiu că asta nu era tot. Aici se ascundea ceva, poate chiar faţă de el însuşi. I-am mai pus întrebări, am încercat şi de ici şi de dincolo, m-am străduit să lămuresc chestiunea, m-am făcut ager cît am putut. Dar fără nici un rezultat. N-a reuşit cu