— Bravo! spuse Jones. Hai să punem furtunul pe nenorocirea asta.

Billy întinse furtunul, în timp ce Tommy lega pompa. Billy îndreptă jetul spre tavanul tunelului, astfel încât apa să se scurgă pe pereţi. În curând îşi dădu seama că sistemul de ventilaţie al minei, suflând în jos prin Thisbe şi în sus prin Pyramus, împingea flăcările şi fumul către el. Cu prima ocazie ar fi trebuit să le spună celor de la suprafaţă să inverseze sensul de rotaţie. Ventilatoarele reversibile erau acum obligatorii – o altă exigenţă a legii din 1911.

În ciuda dificultăţii, focul începu să dea înapoi, iar Billy izbuti să înainteze, chiar dacă foarte încet. După câteva minute, flăcările care blocau cea mai apropiată poartă fură stinse. Doi mineri ieşiră imediat afară, trăgând cu nesaţ în piept aerul relativ curat din tunel. Billy îi recunoscu pe fraţii Ponti, Giuseppe şi Giovanni, cunoscuţi ca Joey şi Johnny.

O parte dintre oameni se năpustiră în poartă. John Jones ieşi purtând pe braţe trupul nemişcat al lui Dai Ponei, îngrijitorul de cai. Billy nu-şi dădea seama dacă era mort sau doar leşinat. Zise:

— Duceţi-l la Pyramus, nu la Thisbe.

Price interveni:

— Cine eşti tu să dai ordine, Billy-cu-Iisus?

Billy nu avea de gând să-şi piardă vremea certându-se cu Price. I se adresă lui Jones:

— Am vorbit la telefon cu cei de la suprafaţă. Thisbe este grav avariat, însă colivia ar trebui să fie funcţională în curând în Pyramus. Mi s-a spus să le comunic tuturor să se îndrepte spre Pyramus.

— Am înţeles. O să dau de veste, rosti Jones şi plecă.

Billy şi Tommy continuară să se lupte cu focul, eliberând porţile pe rând şi ajutând să iasă alţi oameni blocaţi acolo. Unii sângerau, mulţi erau arşi şi câţiva fuseseră răniţi de pietrele căzute. Cei care puteau să meargă îi duceau pe morţi şi pe cei grav răniţi într-o procesiune lugubră.

În curând apa se termină.

— O să împingem vagonetul înapoi şi o să-l umplem din bazinul de pe fundul puţului, rosti Billy.

Se grăbiră amândoi înapoi. Cuşca încă nu funcţiona, iar acum erau cam o duzină de mineri salvaţi care aşteptau şi câteva trupuri pe jos, unele gemând în agonie, altele nefiresc de nemişcate. În timp ce Tommy umplea vagonetul cu apă noroioasă, Billy apucă telefonul. Tot tatăl său fu cel care răspunse.

— Mecanismul de ridicare o să fie funcţional în cinci minute, îi zise acesta. Cum stau lucrurile acolo jos?

— Am scos din porţi câţiva morţi şi răniţi. Trimiteţi jos vagonete pline cu apă cât puteţi de repede.

— Tu cum eşti?

— Eu sunt bine. Ascultă, tată, ar trebui să inversezi ventilaţia. Să sufle Pyramus în jos şi Thisbe în sus. Asta o să împingă fumul şi gazele de explozie departe de echipele de salvare.

— Nu se poate face asta, îi spuse tatăl său.

— Dar scrie în lege – ventilaţia din puţuri trebuie să fie reversibilă!

— Perceval Jones i-a dus de nas pe inspectori cu o poveste lacrimogenă şi ei i-au mai lăsat un an la dispoziţie ca să modifice ventilatoarele.

Billy ar fi înjurat dacă s-ar fi aflat altcineva la celălalt capăt al firului, şi nu tatăl său.

— Dar stropitoarele puteţi să le porniţi?

— Da, putem, zise tatăl său. De ce nu m-am gândit la asta?

Vorbi apoi cu altcineva.

Billy puse receptorul în furcă. Îl ajută pe Tommy să umple din nou vagonetul, făcând cu rândul la pompa manuală. Le luă la fel de mult să-l umple pe cât le luase să-l golească. Fluxul de oameni din sectorul afectat încetini cât timp focul îşi făcu de cap. În cele din urmă vagonetul se umplu şi ei făcură cale întoarsă.

Stropitorile porniră, dar când Billy şi Tommy ajunseră la foc, descoperiră că jetul de apă de la ţeava îngustă fixată de plafon era mult prea firav ca să stingă flăcările. Însă Jones Prăvălie îi organizase acum pe mineri. Îi ţinea cu el pe supravieţuitorii care nu fuseseră răniţi, ca să-l ajute la operaţiunea de salvare, trimiţându-i la puţ pe răniţii care se puteau ţine pe picioare. De îndată ce Billy şi Tommy legară furtunul, el îl prinse şi puse un alt om să pompeze apa.

— Voi doi mergeţi şi mai aduceţi un vagonet cu apă! le spuse el. În felul ăsta putem să păstrăm un flux constant.

— Bine, zise Billy, însă ceva îi atrase atenţia înainte de a se întoarce.

O siluetă venea în fugă prin foc, cu hainele în flăcări.

— O, Doamne Dumnezeule! exclamă Billy îngrozit.

În timp ce privea, alergătorul se împletici şi căzu.

Billy îi strigă lui Jones:

— Udă-mă!

Fără să aştepte vreo confirmare, se năpusti în tunel. Simţi un jet de apă izbindu-l în spate. Dogoarea era cumplită. Faţa îl durea şi hainele îi fumegau. Îl apucă pe minerul căzut de umeri şi trase de el, făcând cale întoarsă. Nu-i putea vedea chipul, dar putea ghici că era un băiat de vârsta lui.

Jones ţinea furtunul îndreptat spre Billy, udându-i părul, spatele şi picioarele, însă partea din faţă era uscată, iar el simţea mirosul propriei piei arse. Ţipă de durere, dar reuşi să ţină strâns trupul inert din braţele sale. O clipă mai târziu ieşi din foc. Se întoarse şi-l lăsă pe Jones să-l ude şi în faţă. Apa de pe faţă fu o binecuvântată uşurare: deşi avea încă dureri, acum era suportabil.

Jones îl udă şi pe băiatul de pe jos. Billy îl întoarse cu faţa în sus şi văzu că era Michael O’Connor, cunoscut ca Micky Papa, fiul lui Pat. Acesta îl rugase pe Billy să se uite după el. Billy zise:

— O, Iisuse, îndură-te de Pat.

Se aplecă şi-l ridică pe Micky. Trupul lui era inert şi neînsufleţit.

— Îl duc la puţ, rosti Billy.

— În regulă, răspunse Jones.

Îl privea pe Billy cu o expresie ciudată.

— Aşa să faci, Billy, băiete.

Tommy merse cu Billy. Deşi se simţea ameţit, putea să îl ducă pe Micky. Pe ruta principală se întâlniră cu o echipă de salvare, care ducea un ponei ce trăgea un mic şir de vagonete pline cu apă. „Probabil că au venit de la suprafaţă, ceea ce înseamnă că acum colivia este funcţională şi că operaţiunea de salvare este condusă cum trebuie”, se gândi Billy ostenit.

Avea dreptate.