Când ajunse la puţ, colivia coborâse din nou şi din ea ieşiră alţi salvatori în costume de protecţie şi alte vagonete cu apă. După ce nou-veniţii se împrăştiară, îndreptându-se în grabă spre foc, răniţii începură să urce în colivie, ducându-i cu ei pe cei morţi şi pe cei care-şi pierduseră cunoştinţa.

După ce Pat Papa trimise colivia sus, Billy se duse la el, ţinându-l pe Micky în braţe.

Pat se holbă la Billy cu o privire îngrozită, dând din cap de parcă ar fi vrut să nege vestea.

— Îmi pare rău, Pat, zise Billy.

Pat nu voia să se uite la trupul neînsufleţit.

— Nu, murmură el. Nu Micky al meu.

— L-am scos din flăcări, Pat, rosti Billy. Dar am ajuns prea târziu, atâta tot.

Apoi izbucni în lacrimi.

(VI)

Cina fusese un mare succes, din toate punctele de vedere. Bea fusese în toane nemaipomenite: ar fi vrut să organizeze petreceri regale în fiecare săptămână. Fitz se dusese în patul ei şi, aşa cum se aşteptase, ea îl primise cu braţele deschise. Rămăsese acolo până în zori, plecând doar cu puţin înainte ca Nina să sosească cu ceaiul.

Se temea ca nu cumva dezbaterea dintre bărbaţi să nu fi fost prea controversată pentru o cină regală, dar nu avea motive de îngrijorare. Regele îi mulţumise la micul dejun, zicându-i:

— Fascinantă discuţie, foarte edificatoare, exact ce-mi doream.

Fitz nu-şi mai încăpea în piele de mândrie.

Gândindu-se din nou la subiectul discuţiei în timp ce-şi fuma trabucul de după micul dejun, Fitz îşi dădu seama că ideea unui război nu îl îngrozea. Vorbise despre acest lucru ca despre o tragedie în mod reflex, dar nu ar fi fost un lucru complet rău. Războiul avea să unească naţiunea împotriva unui duşman comun, calmând tulburările interne. Nu aveau să mai fie greve, iar aducerea în discuţie a republicanismului avea să fie socotită drept nepatriotică. Poate că nici femeile nu aveau să mai ceară drept de vot. Iar el personal era atras în mod straniu de această perspectivă. Războiul ar fi reprezentat şansa lui de a fi util, de a-şi dovedi curajul, de a-şi sluji ţara, de a face ceva în schimbul averii şi al privilegiului cu care fusese răsfăţat toată viaţa.

Veştile din mină, primite pe la jumătatea dimineţii, le stricaseră cheful oaspeţilor. Numai unul dintre aceştia se dusese în Aberowen – Gus Dewar, americanul. Cu toate acestea, toţi aveau sentimentul, neobişnuit pentru ei, că nu mai erau în centrul atenţiei. Prânzul fu moderat, iar divertismentul pregătit pentru după-amiază fu anulat. Fitz se temea că regele avea să fie nemulţumit de el, chiar dacă el nu avea nimic de-a face cu felul în care funcţiona mina. Nu era nici director, nici acţionar la Celtic Minerals. El doar concesionase drepturile de exploatare ale companiei, ceea ce îi oferea o redevenţă pe tonă. În consecinţă, era convins că nicio persoană rezonabilă n-ar fi putut da vina pe el pentru cele întâmplate. Totuşi, nobilimea nu putea să-şi piardă timpul cu activităţi frivole în vreme ce în subteran erau oameni captivi, mai ales cu regele şi regina aflaţi acolo în vizită. Asta însemna că fumatul şi cititul erau singurele activităţi acceptabile. Perechea regală avea să se plictisească, cu siguranţă.

Fitz era mânios. Mureau oameni tot timpul: soldaţii erau ucişi în război, marinarii se scufundau cu corăbiile lor, trenurile deraiau, hotelurile pline ochi ardeau din temelii. De ce trebuise să se producă un accident în mină tocmai când el îl întreţinea pe rege?

Cu puţin timp înainte de cină, Perceval Jones, primarul din Aberowen şi preşedintele de la Celtic Minerals, veni la conac să îi raporteze contelui, iar Fitz îl întrebă pe Sir Alan Tite dacă regele ar dori să audă raportul. Majestatea Sa îşi dorea acest lucru, veni răspunsul, şi Fitz se simţi uşurat: măcar monarhul va avea ceva de făcut.

Bărbaţii se strânseră în micul salon de recepţie, un spaţiu neprotocolar, cu scaune moi, palmieri în ghivece şi un pian. Jones purta smochingul negru cu care, cel mai probabil, fusese îmbrăcat şi la slujba de dimineaţă. Scund şi pompos, îi plăcea să arate ca o pasăre ţanţoşă în vesta sa dublă.

Regele purta un costum de seară.

— Mă bucur că aţi putut veni, rosti el energic.

Jones răspunse:

— Am avut onoarea de a strânge mâna Majestăţii Voastre în 1911, când aţi venit în Cardiff pentru ceremonia de învestire a prinţului de Wales.

— Mă bucur că ne reîntâlnim, în acest caz, deşi regret împrejurările nefericite în care are loc această revedere, zise regele. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cât mai pe şleau, ca şi cum i-aţi explica asta unuia dintre colegii dumneavoastră directori, la o ieşire în societate.

Era o mişcare inteligentă, se gândi Fitz; stabilea tonul potrivit – deşi nimeni nu-i oferi vreo băutură lui Jones, iar regele nu îl invită să ia loc.

— Ce mărinimos din partea Majestăţii Voastre!

Jones vorbea cu un accent de Cardiff, mai aspru decât accentul cântat al oamenilor din văi.

— Erau în puţ două sute douăzeci de oameni când s-a produs explozia, mai puţini decât de obicei, pentru că era o tură specială, de duminică.

— Ştiţi numărul exact? întrebă regele.

— A, desigur, sire, ne notăm numele fiecărui om care coboară în mină.

— Scuzaţi-mă că v-am întrerupt. Vă rog să continuaţi.

— Ambele puţuri au fost avariate, dar echipele de pompieri au izbutit să ţină flăcările sub control, cu ajutorul sistemului nostru de stropitori, şi au evacuat oamenii. Se uită la ceas şi adăugă: Până acum două ore fuseseră aduşi la suprafaţă 215.

— Se pare că v-aţi ocupat de această situaţie de urgenţă cu maximă eficienţă, domnule Jones.

— Vă mulţumesc, Majestate.

— Toţi cei 215 sunt în viaţă?

— Nu, sire. Opt au murit. Alţi cincizeci au suferit răni suficient de grave cât să necesite îngrijiri medicale.

— Dumnezeule! exclamă regele. Ce trist!

În timp ce Jones îi explica paşii urmaţi pentru localizarea şi salvarea celor cinci oameni rămaşi în subteran, Peel se furişă în cameră şi se apropie de Fitz. Majordomul era în ţinută de seară, gata să servească cina. Pe un ton foarte scăzut, îi spuse:

— În caz că vă interesează, Înălţimea Voastră…

Fitz şopti:

— Da?

— Menajera Williams tocmai s-a întors de la gura puţului. Se pare că fratele ei s-a purtat ca un adevărat erou. Dacă regele ar dori să audă povestea din