pe care-l aflase părăsind închisoarea fusese abdicarea Regelui Mihai cu o noapte mai înainte. De-atunci, din ziua Anului Nou şi până în acea după-amiază de sfârşit de februarie când îl întâlnise Ştefan, Bărăgan meditase îndelung un plan de acţiune. Venise la Paris ca să găsească voluntari hotărâţi şi să-l pună în aplicare chiar în acea primăvară. După ce i se luase interogatoriul, îl aşteptase pe Ştefan în stradă, ca să-i vorbească, să încerce să-l convingă. Au plecat pe jos din rue Copernic şi i-a vorbit întruna până la Concorde. Ştefan l-a poftit apoi să bea împreună o cafea în Montparnasse, şi au coborât la metrou. Doar cât au stat în vagon, înghesuiţi, Bărăgan nu i-a vorbit de planul lui, mulţumindu-se să-şi privească, foarte curios, vecinii şi să-şi şteargă la răstimpuri gura cu batista. Apoi, la cafenea, după ce a ascultat o clipă să vadă dacă nu sunt români pe la mesele de-alături, i-a dezvăluit ultimele detalii ale planului: îi trebuiau cincisprezece, cel mult douăzeci de voluntari – dar hotărâţi, căci nu exista nici cea mai mică şansă de scăpare. Mai trebuia să redacteze un mesaj, adresat tuturor mărimilor Europei şi Americii. Cu zile şi săptămâni înainte, ar fi bătut la maşină o sută, două sute de exemplare şi, semnate de toţi voluntarii, le-ar fi expediat oamenilor politici, scriitorilor, marilor gazetari, şefilor bisericilor. Ar fi spus acolo, în mesaj, că gestul lor nu vrea să aibă nici o semnificaţie politică imediată, că e doar un ultim strigăt, deznădăjduit şi inutil, al unor popoare condamnate la moarte. De aceea voia Bărăgan să găsească voluntari din toate ţările ocupate de Soviete. Gestul lor ar fi trebuit să devină un simbol colectiv, al acelei părţi din Europa sacrificată în câteva întâlniri spectaculare între Aliaţi. Cum nu mai exista nici o ieşire, nu rămânea altceva de făcut decât un gest care, fără să fie politic, ar fi putut sili pe occidentali să ia cunoştinţă de tragedia celorlalţi, a popoarelor sacrificate. Planul lui Bărăgan era simplu: seara, ar fi dus la poştă plicurile adresate persoanelor din Paris (pe celelalte, pentru Europa şi Statele Unite, le-ar fi expediat în aşa fel încât să ajungă o dată cu cele din Paris) şi, pe la miezul nopţii, în Place de la Concorde, voluntarii ar fi sărit toţi în aer cu dinamită. Bărăgan, află Ştefan, făcuse trei ani de Chimie industrială şi lucrase, sub comunişti, într-o uzină de muniţii. Pretindea că ştie să pregătească atât de exact încărcătura de dinamită încât nu exista nici cel mai mic risc de a nu fi sfărâmaţi în bucăţi.

  — Am găsit până acum doi voluntari, mărturisi coborând glasul, un român şi un ungur. Dar ca să poată într-adevăr impresiona opinia mondială, trebuie să fie cel puţin cincisprezece. Nu cerem nimic, adăugă puţin încurcat, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară scuze; e doar o invitaţie la un examen de conştiinţă.

  În seara aceea, întorcându-se la hotel, o auzise pe fată ţipând, şi rămăsese nedumerit în mijlocul camerei, neştiind ce să facă, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să bată în uşă, să vadă dacă n-au nevoie de el. Femeia parcă s-ar fi luptat cu fata, pentru că o auzea gâfâind, ca şi cum s-ar fi căznit s-o ţină cu un singur braţ, ca să-şi aibă liberă cealaltă mână. De-abia târziu o auzi vorbind; îi şoptea, sărutând-o, rugând-o, cerându-i iertare. Fata începuse să plângă. Ştefan răsuflase uşurat şi se întinse pe pat.

  — Nu e rău planul dumitale, îi spusese la despărţire. Regret că nu mai sunt liber, aşa cum eram acum câţiva ani. Ar fi fost o moarte frumoasă şi cu sens. Aveam odată un prieten, autor dramatic; visa să scrie un fel de tragedie inspirată din agonia Niebelungilor. Lui i-ar fi plăcut mult planul dumitale… Dar eu nu mai sunt liber; caut pe cineva.…

  — Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui, îi spusese Bărăgan, să nu afle Poliţia, că ne expulzează pe toţi.

  Fata plângea mocnit. în cealaltă cameră, din stânga, se auzeau necontenit paşi. Vecinul devenise nerăbdător, începuse să se plimbe agitat prin odaie. îşi aştepta, desigur, prietena, înţelese Ştefan. Era un grec care-şi avea familia pe undeva pe-aproape, în cartier. La orele de masă, se oprea o maşină în dreptul hotelului şi se auzea claxonul. Vecinul deschidea repede ferestrele şi le făcea semn, apoi cobora în grabă, aproape alergând, cele patru etaje. De mai multe ori, Ştefan îi zărise pe toţi: mama, sora şi un unchi, un bărbat întunecat la faţă, cu ochelari fumurii, care aproape nu vorbea. Se mulţumea doar să claxoneze, de câte ori i se părea că nepotul întârzia. Ştefan o întrebase odată pe Stella Wainwright:

  — Bărbatul tău n-are cumva, printre numeroşii lui prieteni, un milionar grec, foarte brun, cu ochelari fumurii, un om fără vârstă, sever, întunecat, care nu zâmbeşte niciodată şi care e întotdeauna grăbit, căruia îi place să tacă, prelungindu-şi cu voluptate tăcerea dacă simte cumva că ceilalţi şi, în primul rând sora şi nepoţii lui, bănuiesc că e supărat, că s-ar putea chiar să fie supărat pe ei?… întrebând-o, mai mult în glumă, ştia că exagerează, că-şi construieşte un personaj, şi mai ştia că nici o legătură nu poate exista între Wainwright şi omul cu ochelarii fumurii, locuind undeva prin cartierul Invalizilor. Dar îi plăcea s-o întrerupă pe Stella Wainwright din povestirile ei delirante despre viaţa de la New York, despre succesele ei printre miliardari, despre recepţiile de la Georges V, s-o întrerupă tocmai când se însufleţise povestind, punându-i întrebări absurde în legătură cu Wainwright. Stella îl privea atunci lung, apropiindu-şi uşor genele, zâmbind cu satisfacţie şi cruzime totodată:

  — Eşti gelos! îi spunea. Mă invidiezi. Toţi românii mă invidiază, că am milioane, şi sunt frumoasă, şi am paşaport american!… Uneori adăuga: – îmi pare rău de tine. Nu mai eşti ce-ai fost. Ai îmbătrânit…

  Aşa îi repeta, de câte ori avea prilejul, de când o întâmpinase în boulevard Murat.

  — Ştefane, ai îmbătrânit! Ai prea mult păr cărunt!… Ea rămăsese