— Te-am iertat, îi spuse când se reîntâlniră în boulevard Murat, îmi pare totuşi rău că te-am iertat: mi-ar fi plăcut să mă răzbun…

  — Ai fost în Elveţia? o întrerupse Ştefan. Cunoşti pe cineva la Ambasada americană de la Berna? Trebuie să ajung în Elveţia şi nu-mi dau viza… Stella se aşezase pe canapea: îl privea lung, pătrunzător, neîncercând să-şi ascundă dezamăgirea.…

  — Nu-mi pot reveni, cât eşti de schimbat, spuse. Erai un bărbat bine.

  — Cunoşti pe cineva la Consulatul elveţian? o întrerupse din nou Ştefan. -

  Depinde de ce vrei să faci în Elveţia.

  — Trebuie s-o caut pe Ileana… Stella rămase o clipă visătoare, şi zâmbi.

  — Ileana? întrebă ea târziu. Tot cu ea eşti…?

  — Mi-ai face un foarte mare serviciu, stărui Ştefan. Dacă ai să vrei să mă prezinţi lui Wainwright, am să-l rog şi pe el. Americanii sunt sentimentali. Poate îl voi îndupleca…

  Din acea după-amiază de la începutul lui noiembrie, o întâlnise mereu, dar pe Wainwright n-a izbutit să-l cunoască decât în ianuarie.

  — E plecat, îi spunea ea întâmpinându-l. L-au chemat telefonic, azi-dimineaţă, la Londra… A luat ieri avionul pentru New York, îi spunea altă dată. Mi-a făgăduit că se înapoiază săptămâna viitoare… Ştefan nu o mai credea. Rămânea lângă uşă, în apartamentul ei de la Georges V, lipindu-se aproape de perete, zâmbind încurcat.

  — Ţi-e frică? îl întrebă ea apropiindu-se. Ţi-e frică de mine?…

  — Ştiu că vrei să te răzbuni, îi spunea el. Mă apăr…

  — Te-am urât câţiva ani, dar acum mi-a trecut. Ai avut noroc… Să nu crezi că mă dau la tine, adăugase odată plimbându-se încet prin salon. Să nu-ţi faci iluzii. îmi place de tine că eşti român şi eşti nefericit; ai rămas pe drumuri şi mâine, poimâine ai să fii nevoit să munceşti, ca alţii, în hale, sau ai să emigrezi în Canada, ca să tai lemne în păduri, sau ai să emigrezi în Argentina, în Australia. De aceea îmi place de tine. îmi place să-mi amintesc de cum eram amândoi, atunci când ţi-ai bătut joc de mine. Povesteşte-mi. îmi place să te ascult. Povesteşte-mi ce se mai întâmplă la Paris…

  Aşezat pe canapea, urmărind-o cum se plimbă prin cameră, căutându-i mereu ochii ca şi cum ar fi încercat să ghicească ce gândeşte, să ghicească ce are de gând să facă, Ştefan îi povestea.

  — Era prin 1928, începuse el odată, era în anul când îmi făceam doctoratul aici, la Paris. Aveam un prieten teolog.

  — Nu, îl întrerupse Stella Wainwright, nu mă interesează românii. M-am plictisit să aud numai de tragedii şi nenorociri. Povesteşte-mi altceva…

  — Ascultă până la sfârşit, ai să afli cum m-am hotărât să studiez Economia politică, după ce m-am împrietenit cu un teolog. Pentru că, nu ştiu dacă ştii, venisem aici, la Paris, ca să urmez teologia… Zâmbea lung şi parcă se destindea deodată, regăsindu-şi, fără să ştie, frăgezimea tinereţii. Stella îşi apropia uşor genele şi-l privea adânc, nesăţios, aşteptând. Pe măsură ce inventa personaje din timpul studenţiei la Paris, Ştefan se întreba ce va face cu ele, cum le va purta prin lume douăzeci de ani şi prin ce întâmplări le va putea aduce până în prezent.

  — Povesteşte-mi altceva, îl întrerupea din când în când Stella, pierzându-şi răbdarea, ridicându-se brusc ca să-şi caute pachetul cu ţigări sau să se apropie de fereastră şi să privească în stradă. Povesteşte-mi ceva interesant…!

  — Ascultă mai departe, spunea el. Zilele trecute, intrând într-un restaurant românesc.

  Ştia că asta o interesează întotdeauna: să afle ce se întâmplă în restaurantele româneşti. Adeseori, serile, Stella îl invita la masă.

  — Ah, nu, protesta el.

  Astă-seară eşti invitata mea…

  — Ai să-ţi cheltuieşti toţi banii, îi spunea Stella, şi parcă o lumină de o neaşteptată cruzime i se aprindea în ochi. Ai să rămâi fără bani şi ai să ajungi să lucrezi noaptea în hale, ca un hamal… Mergem la un restaurant românesc, adăuga zâmbind. Mi-ar place să ştiu că te compromit.

  — Să-ţi povestesc ce s-a mai întâmplat cu prietenul meu teolog, continua el, ca şi când n-ar fi auzit-o. Intrau în restaurant, şi Stella vorbea tare, râdea, privea în toate părţile, până ce se simţea ţinta atenţiei generale şi atunci se apleca mult spre Ştefan şi-i şoptea:

  — Toţi ăştia cred că eşti amantul meu. Şi cum te ştiu un pârlit de refugiat, îşi închipuie că te întreţin eu, adăuga apropiindu-şi foarte mult obrazul de al lui.

  — Să vezi ce i s-a mai întâmplat prietenului meu teolog, relua el, netulburat.

  De obicei Mişu Weismann, intrând dimineaţa cu cafeaua, îi spunea:

  — Ai fost iar cu Stella, am aflat de la prietenii lui Vidrighin. Şi, câteva minute în urmă, adăuga:

  — I-ai povestit iar de teolog… Ai fost imprudent. Este extrem de indiscretă…

  — Dumneata ai să mă înţelegi, îl întrerupea Ştefan. Dumneata ştii de ce-am fugit eu din ţară… Mişu Weismann îl privea cu un zâmbet încurcat.

  — Prietenii lui Vidrighin spun că trăieşti cu Stella, adăuga. Era să mă cert aseară cu unul dintre ei…

  — Singurul lucru grav, continua Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, singurul lucru care mă preocupă e că nu-l pot întâlni pe Wainwright. Probabil că nu vrea Stella…

  L-a întâlnit pe neaşteptate, în hol la Georges V. Un bărbat gros, aproape chel, încă destul de tânăr, cu ochelari cu ramă de aur, care-i ascundeau într-un chip curios ochii, în aşa fel încât nu le puteai distinge culoarea şi nici măcar nu puteai şti încotro privesc, lăsându-ţi oarecum impresia că vorbeşti cu un om care nu te vede. Se afla într-un grup de bărbaţi, în jurul unei măsuţe joase, şi Stella îl prezentă aducându-l de mână ca pe un animal rar, exotic.

  — How do