— Mă adoră, îi spuse Stella. Nu-mi refuză nici un capriciu. Mâncăm astă-seară împreună, adăugă, v-a invitat pe toţi. Să-i vorbeşti… Dar în acea seară nu i-a putut vorbi. Wainwright se apropiase de Stella şi-i puse mâna pe umăr:…

  — You will excuse me, my dearApoi se întoarse spre Ştefan şi clătină de câteva ori din cap, zâmbind.

  — Astă-seară eşti invitatul meu, spusese Stella. Sunt şi prietenii lui Vidrighin, e şi conu' Mişu.

  Când, câteva săptămâni în urmă, a putut vorbi cu Wainwright, a înţeles că orice i-ar spune, Wainwright nu-l ascultă, că oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu poate să-l asculte. Clătina mereu din cap, aprobându-l, şi-i zâmbea.

  — Să n-ai nici o grijă, îl asigurase Stella. Dacă ţi-a promis, are să-ţi obţină viza… Asta se întâmpla în martie. Cu puţine zile înainte, Mişu Weismann se întorsese acasă preocupat, tulburat.

  — S-au ivit nişte dificultăţi, îi spuse, şi nu izbutesc să-l conving pe Vidrighin. E încăpăţânat şi neîncrezător. Afacerea de care ţi-am vorbit, adăugă. în realitate, îi vorbise foarte vag despre marea afacere pe care o făcea împreună cu Vidrighin şi un consorţiu belgian. Ştefan aflase doar că e vorba de răscumpărarea acţiunilor unei societăţi petrolifere româneşti, integrate de curând în Sovrompetrol.

  — Dar să n-ai nici o grijă, continuase Mişu. Afacerea tot se face, cu sau fără Vidrighin. Sunt alţi, destui, amatori. Ţi-am spus că, până la urmă, ajungem milionari… Şi pentru că vedea că Ştefan tace, preocupat, Weismann reîncepu, silindu-se să pară bine dispus.

  — Am vorbit din nou cu Stella despre dumneata. Este extraordinar de curioasă: ar vrea să ştie tot despre dumneata.

  — Nu-l înţeleg, îmi spunea ea (şi înainte ca să-şi dea seama, Weismann începuse s-o imite). Mi-e peste putinţă să-l înţeleg. Dumneata îl înţelegi? Ce fel de om e? Uneori am impresia că e nebun, sau că vrea să facă pe nebunul, dar nu înţeleg de ce. E un tip foarte straniu. Aş vrea să ştiu ce se petrece în mintea lui, la ce se gândeşte. Pentru că se gândeşte mereu…” – O imiţi foarte bine, îl întrerupse Ştefan, zâmbind. Parcă aş asculta-o pe ea. Nu ştiam că poţi imita atât de bine… Weismann începu să râdă, măgulit, dar parcă şi-ar fi amintit din nou de Vidrighin, căci o umbră îi trecu pe obraz. Cu un efort, frecându-şi agitat mâinile, izbuti s-o alunge.

  — Da, e foarte curioasă, reîncepu aşezându-se pe canapea. Şi mi se pare că şi puţin geloasă. „Cine e prietena lui?” mă întreba. „Ileana, i-am răspuns, Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute…” Se întrerupse, intimidat deodată şi privi cu teamă spre Ştefan.

  — Foarte bine i-ai răspuns, îl linişti Ştefan. Nu e nici un secret…

  — Aşa mi-am zis şi eu: nu e nici un secret. E mai bine să ştie oamenii de ce-ai venit, să nu te acuze de fel de fel de lucruri. Dar Stella nu vrea să mă creadă. „Nu te întrebam de Ileana, mi-a spus. Voiam să ştiu cine e prietena lui, aici, la Paris.” I-am răspuns că nu ştiu, că n-o cunosc. Am răspuns bine? îl întrebă privindu-l în ochi. Ştii că aceeaşi întrebare şi-o pun şi ceilalţi români. Dar ei cred că eşti prietenul Stellei. I-am spus-o şi ei şi râdea, părea încântată. „Crezi că asta îl compromite? m-a întrebat. Crezi că românii sunt convinşi că-l întreţin eu?” M-am uitat lung la ea şi i-am răspuns: „Eşti prea tânără şi prea frumoasă ca să poţi întreţine un bărbat…!” Crezi că i-am răspuns bine?

  — I-ai răspuns perfect, îl linişti Ştefan.

  — Am impresia că încă te iubeşte şi e teribil de geloasă, adăugă Weismann târziu. Ar trebui să-i vorbim într-o zi serios… Şi pentru că vedea că Ştefan nu înţelege, preciza, plecând ochii, încurcat, neştiind ce să facă cu mâinile:

  — Să-i spunem că s-au ivit unele dificultăţi, dar că dacă ar interveni cineva cu mulţi bani, dacă ar interveni, bunăoară, Wainwright, am ajunge, în câteva săptămâni, multimilionari…

  A încercat de-atunci, de mai multe ori, s-o convingă. O lăsa să se antreneze, vorbindu-i despre succesele ei, apoi, pe neaşteptate, o întrerupea:

  — Ai putea convinge pe Wainwright să participe şi el la afacerea lui conu' Mişu…

  Stella îl privea lung, apropiindu-şi pleoapele, parcă ar fi făcut un efort să ghicească dacă vorbea serios sau îi spusese asta în glumă, simplu pretext s-o întrerupă.

  — Tu ai vreun interes în afacere? l-a întrebat odată.…

  — Niciunul.

  — Din fericire pentru Mişu, continuase repede Stella. Altminteri, praful s-ar fi ales de afacerea lui. Mi-aş fi vândut şi bijuteriile, numai ca să-l distrug. Şi mi-ar fi părut rău, căci mi-e simpatic…

  — Pot să-i spun toate astea lui conu' Mişu? o întrebase odată. Dar Stella nu-i răspunsese.

  — Mi-ar place să te ştiu bogat, continuase ea visătoare, destul de bogat, dar având toţi banii într-o singură mare afacere, şi de la o zi la alta, să te distrug! Să te reduc la zero, să nu mai ai bani nici de hotel! Să vii să te rogi de Wainwright să-ţi împrumute câteva zeci de mii de franci. Evident, aş fi şi eu de faţă şi i-aş face semn să nu-ţi dea. Probabil că te-ai fi sinucis, căci eşti prea mândru ca să cerşeşti. Sau, poate, ar fi fost şi mai grav: ai fi intrat la închisoare şi după aceea, în orice caz, te-ai fi sinucis…

  Tăcuse câtva timp, zâmbind absentă, parcă nu s-ar fi îndurat să se desprindă din vis, apoi îl întrebase deodată:

  — Mănânci astă-seară cu mine? Eram invitată de prietenii lui Vidrighin, dar îi pot decomanda… Aşteptase câteva clipe în faţa lui, nerăbdătoare, palpitând, parcă ar fi luptat să se stăpânească, să nu se zvârle asupra lui, să-l sfâşie.

  — Eşti invitata mea, spusese Ştefan. Dar