— Să mă duci atunci în Saint Germain des Preş, să văd şi eu existenţialiştii.

  Târziu, după ce ieşiră din restaurant şi se opriseră în câteva cafenele, şi se îndreptau pe jos spre Georges V, Stella se agăţase de braţul lui şi îi şopti:

  — Ce fericiţi am fi fost împreună… Eu aş fi avut bani şi am fi fost fericiţi. Ne-am fi plimbat mereu împreună, numai noi doi, şi-am fi fost fericiţi. Mă ambalasem după tine. Credeam că mă iubeşti şi tu puţin.

  — Nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, o întrerupse el.

  — Credeam că eşti prea mândru, că de-aceea nu-mi spui… Apoi tăcuse, din nou visătoare, agăţată de braţul lui.

  — Şi totuşi te-ai schimbat de când ai devenit cetăţeană americană, îi spuse el târziu. Când te-am cunoscut eu, aveai alte expresii, spuneai mereu: „Eşti un porc!” Acum nu mai spui aşa. Te-ai schimbat… Stella îi căutase privirile prin întuneric, apropiindu-şi şi mai mult capul de al lui, şi zâmbise, cu un mare efort:

  — Dacă ai şti cât te urăsc, şopti. N-am crezut că pot urî vreodată pe cineva în asemenea hal. încerc mereu să inventez ceva oribil, ceva care să te distrugă de-a binelea… O condusese totuşi, foarte amabil, vorbindu-i întruna, până în holul lui Georges V, şi-i sărutase curtenitor mâna.…

  — Ai fost un amor! îi strigase ea despărţindu-se. Pe curând!

  În prima noapte pe care o petrecuse în hotel, adormise foarte târziu, ascultând, fără să vrea, conversaţiile din odăile vecine, luptând cu amintirile din camera secretă. îşi îndesase perna peste cap şi în cele din urmă izbutise să adoarmă. în dimineaţa următoare îşi cumpărase o cutie cu boules Quiess şi de-atunci, îndată ce auzea vecinii intrând, şi le îndesa în urechi până ce zgomotele se pierdeau ca înecate în pâslă. Continua totuşi să locuiască în boulevard Murat, petrecându-şi doar după-amiezele şi serile în hotel. Puţin timp în urmă, Mişu Weismann îi spuse:

  — Ar trebui să-ţi faci schimbarea de domiciliu.

  — Dacă se poate, aş prefera să n-o fac; aş vrea să am o adresă secretă…

  — Imposibil! îl întrerupse Weismann. Nu ai dreptul şi Poliţia e foarte strictă. S-ar putea să se facă o descindere. Da, o descindere, stărui el. Controlul străinilor. Nu uita că avem o situaţie specială.

  — Am să fac, atunci, schimbarea de domiciliu. Dar am să te rog, foarte serios, să nu spui nimănui unde m-am mutat. în special, să nu-i spui Stellei sau prietenilor lui Vidrighin… Weismann îl privise pe furiş, cu un zâmbet viclean.

  — Despre partea mea, fii fără grijă. Dar îţi atrag încă o dată atenţia, să fii prudent. Dacă ai cumva întâlniri importante, vreau să spun politice, mai bine să te întâlneşti aici, la mine. îmi dai un telefon şi-ţi las cheia…

  La începutul lui martie se instalase definitiv la hotel. Câteva zile în urmă, femeia şi fetiţa cu obrazul ars s-au mutat la un etaj mai jos, şi în locul lor au venit, pentru două săptămâni, o familie de suedezi. îl auzea pe el, dis-de-dimineaţă, bătând la maşina de scris; ea rămânea aproape tot timpul la fereastră, cu băiatul pe genunchi, fredonând. în odaia din stânga, dimineţile, grecul aproape că nu dădea semne de viaţă. „îşi pregăteşte examenele, îi spuse portarul. Familia îi închiriase camera ca să poată studia nestingherit”, adăugase. Unchiul cu ochelarii fumurii continua să vină regulat, la orele de mese, şi claxona îndată ce-şi oprea maşina în faţa hotelului. Uneori, după-amiezele, grecul îşi aştepta prietena. Ştefan îl ghicea când începe să-şi piardă răbdarea: se plimba prin odaie, deschidea necontenit fereastra ca să privească în stradă. Când venise pentru întâia oară Weismann să-l vadă, vecinul tocmai îşi întâmpinase prietena şi o certa: întârziase, îi repeta el iritat, aproape trei sferturi de oră. Weismann rămăsese uluit în mijlocul odăii; nu-şi închipuise că se pot auzi chiar atât de bine vocile de-alături.

  — Hai să mergem, îi şopti el. Am să-ţi spun lucruri importante şi poate vecinul dumitale înţelege româneşte… Coborâră şi se îndreptară spre o cafenea din cartier. Weismann părea mai preocupat ca de obicei. Aflase de mult că Stella nu vrea să intervină pe lângă Wainwright.

  — Tot am să le fac surpriza, spusese el atunci. Acum, mergând absent alături de Ştefan, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu privirile pierdute undeva înaintea lui, repetase acelaşi lucru:

  — Ai să vezi mata, coane Ştefan, că am să le fac la toţi surpriza. Am să ţi-o fac şi dumitale. Pentru că şi dumneata eşti sceptic, adăugase el întorcând capul spre Ştefan şi izbutind să râdă.

  „E adevărat, sunt sceptic”, ar fi vrut Ştefan să răspundă. Se întrebase chiar, de nenumărate ori, de unde mai are Weismann bani, pentru că îşi păstrase acelaşi fel de viaţă, umblând numai în taxi, invitând necontenit tot la restaurante scumpe, trimiţând flori Stellei de câte ori îl oprea la masă.

  — E îngropat în datorii şi se împrumută mereu, îi spusese odată Stella, de aceea s-a retras Vidrighin din afacere…

  — Te-am ghicit de mult, continuă Weismann, eşti sceptic. Dar am să-ţi fac şi dumitale surpriza… Apoi, pe neaşteptate, izbucnise în râs.

  — Bestia! exclamă el în cele din urmă, ne trimite la amândoi, pe aceeaşi ilustrată, salutări din Italia! A fugit fără să spună un cuvânt…

  Se căută nervos în buzunar şi-i arătă o carte poştală ilustrată din Napoli. „Salutări pentru amândoi, Stella”.

  — N-a spus la nimeni nimic, continuă Weismann tulburat. Ce-o să creadă prietenii lui Vidrighin? Tocmai aranjasem nişte mese cu belgienii şi cu prietenii lui Vidrighin. Trebuia să fie şi Stella. Iţi închipui, o femeie frumoasă ca ea face întotdeauna impresie… Zadarnic încercase Ştefan să-l descoase, să afle în ce stadiu se află afacerea. Weismann ocolea răspunsul.

  — Am să vă fac la toţi surpriza, repeta el din când în când, înfundându-şi, parcă cu furie,