În aprilie, printr-un fost coleg de facultate, Ştefan găsise de lucru la o Agenţie economică; trecea de trei ori pe săptămână pe la birou, lua gazetele şi revistele economice ruseşti şi româneşti, şi făcea rezumate pentru un buletin informativ. Nu-i spusese nimic lui Weismann, şi când, venind într-o dimineaţă să-l vadă, Weismann dăduse cu ochii de teancul de reviste, îl întrebase distrat:

  — Citeşti mereu ruseşte? Ferice de dumneata: te ţii la curent cu ce se petrece în ţară… Se aşezase pe marginea patului şi-şi trecuse mâna pe frunte. Ştefan îl privi tulburat: i se păruse că Mişu îmbătrânise deodată. Dar în clipa următoare, cu un efort, izbutise să zâmbească. Se silea să zâmbească întruna, şi asta dădea figurii întregi un aer de o infinită tristeţe. în ziua aceea Ştefan voise să-l oprească să mănânce împreună, dar Weismann refuzase: era invitat, răspunse. Aşa răspundea întotdeauna: era invitat, sau avea invitaţi la masă, şi atunci insista să vină şi Ştefan. Când trecea dimineţile să-l vadă, părea întotdeauna grăbit: se aşeza, absent, pe canapea, dar se ridica după câteva clipe ca să privească pe fereastră, sau începea să se plimbe prin odaie, fără să scoată un cuvânt. Ştefan încerca mereu să-l facă să-i vorbească despre afacere.

  — Mă pricep şi eu puţin, am fost consilier economic. De ce nu-mi spui şi mie?

  — Am să-ţi spun. Am să-ţi spun într-o zi foarte apropiată, repetase.

  Apoi, într-o dimineaţă, intimidându-se, roşind brusc, îi ceruse împrumut 10 000 de franci.

  — Aştept un transfer din Belgia, îi spuse. Ţi-i înapoiez diseară. în seara aceea îl chemase la telefon. îţi telefonez de la Georges V, îl auzi, triumfător. S-a întors Stella şi vrea neapărat să te vadă. Insistă să mâncăm împreună astă-seară.

  …Era la începutul lui mai; era prima seară de adevărată primăvară, cu un cer limpede, sticlos. îl aşteptau în hol, un grup numeros, în faţa unei măsuţe cu aperitive. Stella îi luă repede braţul şi-l trase după ea într-un colţ.

  — Am un amant, îi şopti. E aici, cu noi. Să văd dacă ai să ghiceşti. îţi dau un sfert de ceas ca să ghiceşti!… Apoi, atârnată de braţul lui, se reîntoarse zâmbind în mijlocul celorlalţi. Ştefan surprinse privirile fericite şi totuşi timide ale lui Weismann, parcă s-ar fi bucurat de intimitatea pe care i-o arăta Stella lui Ştefan, parcă intimitatea asta ar fi fost ultima lui mare speranţă, dar îi era totodată teamă să se bucure, teamă să nu fie cumva victima unei iluzii.

  — Moare după dumneata, coane Ştefan! îi şopti câteva minute în urmă, apropiindu-se să-i umple paharul. Ai făcut-o praf… Ştefan zâmbi încurcat. Când, după un sfert de ceas, Stella îl trase iar după ea într-un colţ şi Ştefan îi arătă din ochi unul dintre tineri, ea şopti, exaltată:

  — N-ai ghicit! Ţi-am spus că e ceva mai mult decât un amant, ţi-am spus că m-am ambalat…!

  — Stella, o întrerupse Ştefan, apucându-i mâna, nu ştii cât mă bucur că-mi spui asta. îndrăznesc să-ţi fac o singură rugăminte…

  — N-ai ghicit! şopti din nou, agitată, Stella. E cineva bine. Uită-te acum, poate ghiceşti… Privi din nou şi i se păru că înţelege: unul dintre tineri rămăsese tăcut, învârtindu-şi paharul între degete, privind mohorât covorul.

  — El este? o întrebă. Stella clătină din cap.

  — Am să-ţi fac o rugăminte, stărui Ştefan. Nu e vorba de mine. E vorba de conu' Mişu. Intervin-o pe lângă Wainwright, e o afacere foarte serioasă… Stella îl privi lung, încruntându-se, parcă s-ar fi trudit să înţeleagă ce-i spune, apoi îi luă braţul şi-l aduse spre scaun.

  — M-am ambalat teribil! îi şopti. Fii fără grijă, adăugă. Nu înţelege româneşte. E sud-american… Weismann se apropie din nou de el, cu aceeaşi fericire speriată în priviri.

  — Eşti grozav! îi şopti. O să se lase cu chef în astă-seară.

  — Coane Mişule, îi spuse târziu, nu e ce crezi dumneata. Nu există nimic între noi. Am rămas doar prieteni. Am rugat-o din nou, astă-seară, să intervină pe lângă Wainwright şi-am s-o mai rog. Dar să nu-ţi închipui cumva că între noi… Are un amant… Mişu Weismann îl privise lung, amuţit.

  — De-abia acum încep să sper, încercase Ştefan să-l liniştească. Acum nu mai e furioasă pe mine, acum sper s-o conving să vorbească cu Wainwright…

  Îl văzuse tot mai rar de-atunci. Găsise un nou comanditor, îi spusese odată la telefon. Părea destul de vesel, dar când îl întâlnise, în după-amiaza aceea, îl îngrijoră expresia lui: părea speriat şi umilit totodată, umilit că nu izbuteşte să-şi stăpânească panica. De-atunci, spunea mereu că e plecat în Belgia, dar Ştefan nu-l mai credea. îl întâlnise odată ieşind din metrou; avea aerul stânjenit, ca şi cum ar fi fost surprins.

  — Am uitat să-ţi telefonez că mi-am amânat plecarea, îi spuse Weismann roşind. De fapt, Ştefan nu ştiuse că trebuia să plece. Probabil că Weismann spusese asta celorlalţi, dar nu-şi mai amintea cui. Arăta obosit, nebărbierit. Şi faptul că ajunsese să umble cu metroul, el care nu circula decât cu taxiul, i se păru suspect lui Ştefan.

  — Ai mai întâlnit-o pe Stella? l-a întrebat odată. Am auzit că s-a compromis cu peştele ei. O ţine într-o orgie, din bar în bar. Nu mai vrea să vadă români. Spune că s-a plictisit de noi, golanii…

  Grecul se mutase la sfârşitul lui mai, şi de-atunci camera din stânga redevenise odaie de pasaj. Dormiseră pe rând un comis-voiajor, un student libanez, câţiva englezi. După plecarea familiei suedeze, în odaia din dreapta se mutase o doamnă fără vârstă, cu o figură distinsă, aproape frumoasă, dar lipsită de orice expresie. „Venise din provincie, îi spusese portarul, era în instanţă de divorţ.” Lipsea aproape totdeauna de-acasă. Când se întorcea, serile, o întovărăşea de obicei o prietenă, cu care rămânea mult de vorbă în camera ei.

  Weismann mai venise o dată, la începutul lui iunie, şi-i ceruse 10 000 de