franci împrumut. – închipuieşte-ţi că, ieşind în oraş, mi-am pierdut portmoneul, sau poate mi l-a furat în metrou. Nu ştiu. Noroc că n-aveam prea mulţi bani, şi nici carnetul de identitate… Se fâstâcise şi zâmbea întruna, neştiind ce să facă cu mâinile, parcă i-ar fi fost teamă că nu va fi crezut.

  — Nu ţi-aş cere atât de mult, dar am invitat nişte belgieni la masă şi nu mai am timp să trec pe la bancă. Ţi-i dau diseară. Adică nu, ca să fiu mai sigur, aşteaptă până mâine la prânz. Dacă n-am timp să trec eu, ţi-i trimit printr-un mandat telegrafic…

  Nu-i primise decât o săptămână în urmă. Weismann trecuse pe la hotel, în lipsa lui, şi-i lăsase într-un plic la portar.

  Îi plăcea, întorcându-se nopţile acasă, să rămână câtva timp pe întuneric, rezemat de fereastră, privind strada. Se întorcea înainte de zece, când trecătorii deveneau din ce în ce mai rari. Pe la unsprezece noaptea, rue Vaneau părea pustie, dar se mai însufleţea o dată, un ceas mai târziu, când se închideau cinematografele din cartier.

  „Dacă s-au dus la cinematograf, am două ceasuri înaintea mea”, îşi spuse Ştefan. Avea de lucru, dar în noaptea aceasta parcă nu se îndura să se smulgă de lângă fereastră. „Am timp, îşi repetă el, am două ceasuri bune înaintea mea.”

  I se păru că aude ciocănind în uşă şi se ridică brusc, aproape speriat, de la fereastră. Traversând repede camera ca să găsească butonul şi să aprindă lumina, auzi din nou ciocănind.

  — Intră! strigă.

  În clipa următoare, portarul deschise uşa dar nu intră. Din prag, îi întinse un pachet destul de voluminos, învelit în hârtie cafenie, legat foarte solid cu mai multe rânduri de sfori.

  — L-a adus adineauri un comisionar, spuse. I-am dat o sută de franci…

  Ştefan căută nervos în portmoneu şi fără să scoată un cuvânt, îi întinse două bancnote de 100 de franci. „Biriş!”, îşi aminti el deodată, şi se tulbură. „în seara aceea portarul bătuse în uşă, şi apoi ne-am întâlnit pe bulevardul Dinicu Golescu, şi mi-a vorbit de Partenie, de un articol al lui Partenie. Era în 1936, în august 1936, îmi aduc foarte bine aminte acum.”

  — Mulţumesc şi noapte bună, spuse portarul retrăgându-se.

  Ştefan, în prag, continua să zâmbească, ţinând pachetul sub braţ, nehotărât. „Nu era atunci, îşi aminti el, nu era în seara când l-am întâlnit pe Biriş.” Simţi cum începe să i se bată inima. „I-am dat o sută de lei, spunea că vine tocmai de la statuia Brătianu” – asta mi-a spus-o altădată, mai înainte, când a urcat la mine şi mi-a adus mănuşile. în noaptea de Sânziene. Când am întâlnit-o pe Ileana. „Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost”, îşi aminti, şi respiră adânc, parcă ar fi încercat să-şi sugrume un suspin. închise uşa şi, continuând să păstreze pachetul sub braţ, se apropie de birou, dar se răzgândi şi se aşeză pe pat. Era un pachet greu. încercă să-i desfacă sforile, întorcându-l când pe o parte, când pe cealaltă, apoi îşi pierdu răbdarea, se ridică şi căută pe lavoar o lamă veche de ras. „N-a aflat niciodată, cu precizie, dacă erau mănuşile ei, îşi aminti. Şi nici măcar nu ştia ce se întâmplase cu mănuşile. Le avea la el, în buzunar, în seara când l-a întâlnit pe Biriş, pe bulevardul Dinicu Golescu, şi Biriş i-a vorbit de Partenie. Acum îşi amintea din ce în ce mai limpede. Comportamentul oamenilor ca un organ: ca un rinichi, bunăoară, sau ca un sex.” Tăia sforile cu oarecare greutate, căci erau groase şi bine strânse. Apoi începu să desfacă pachetul. Când îl scoase din hârtia cafenie, văzu că e un pachet sigilat, cu un plic deasupra, nelipit, fără adresă. O foaie cu câteva rânduri, de la Weismann. „Asta era surpriza.” Semnase, apoi adăugase, ca un post-scriptum: „Sunt capodoperele literaturii româneşti de mâine. Ai grijă de ele. Al dumitale cu toată încrederea şi prietenia”, – şi semnase din nou. „Manuscrisele lui Bibicescu, înţelese Ştefan. Dar de ce mi le-o fi trimis mie? se întrebă cu oarecare teamă. Ce i s-o fi întâmplat?”

  Se ridică de pe pat şi se duse să închidă fereastra. Apoi luă pachetul şi se aşeză la birou. „Dar de ce mi le-o fi trimis mie?” se întrebă din nou. Cu grijă, tăie sigiliile şi scoase din ultima hârtie în care erau împachetate un teanc de foi scrise şi de caiete. „Sunt manuscrisele lui Bibicescu”, îşi repeta mereu, parcă pentru ca să se liniştească, apoi începu să le răsfoiască, în mare grabă, citind doar titlurile. Era un exemplar dactilografiat din Priveghiul, „de Ciru Partenie şi Dan Bibicescu”, sta scris pe prima pagină. Apoi, un teanc de foi scrise cu mâna: întoarcerea de la Stalingrad. Mit modern în cinci acte, de Dan Bibicescu. într-un colţ, tot de mâna lui Bibicescu, o însemnare cu creionul: „Versiune provizorie şi necompletă”. Ştefan îşi azvârli ochii pe prima pagină: „Scena reprezintă ruinele unui block-haus din Stalingrad… Câteva clipe în urmă apare un colonel… Colonelul: Ce s-a întâmplat aici?… Nu mă auzii… Unde e sergentul…!” Mai erau alte teancuri de foi prinse în elipse, pe care Ştefan le dădu la o parte fără să le răsfoiască. „De ce mi le-o fi trimis mie?” se trezi el întrebându-se din nou.

  Zări şi un caiet gros, de a cărui copertă era prinsă cu un ac o scurtă însemnare de mâna lui Bibicescu şi datată: Bucureşti, 15 X 1945. „Găsit de mine la Ciulniţa, în casele XXX, împreună cu alte hârtii de mai mică importanţă. Este un caiet de însemnări intime şi amintiri al lui Ciru Partenie. Poate fi considerat un fragment de Jurnal, singurul care ni s-a păstrat.” Ştefan se tulbură şi şovăi. „Poate ar fi mai bine să nu-l citesc”, îşi spuse. Deschise totuşi caietul. îl lovi de la început ştersăturile făcute cu o altă cerneală; o serie de cuvinte, uneori chiar rânduri întregi, fuseseră şterse, fără îndoială, de o mână străină. „A