fost azi la mine…”, şi urma numele, şters. „Nu venise să mă vadă de câteva săptămâni; sperasem chiar că ruptura era definitivă.” Ştefan simţi că mâna în care ţinea caietul îi tremura uşor, şi-l lăsă pe birou. Pe aceeaşi pagină, mai jos: „M-a întrebat dacă o mai iubesc pe…”, şi iarăşi numele şters. „Evident c-o iubesc, i-am răspuns.” Ştefan luă caietul şi apropiind mult pagina de lampă, încercă să descifreze numele şterse. îşi auzea respiraţia, tot mai agitată. Dar nu izbuti să descifreze şi se apucă să citească de la începutul paginii. Nu avea dată şi nici un fel de altă indicaţie. „Mă regăsesc în acest peisaj ciudat care-mi pare de o zadarnică limpiditate şi frumuseţe. Ca şi cum m-aş fi rătăcit de mult de mine însumi şi aş fi fost purtat…” Fraza rămăsese neterminată. „Poate făcea parte dintr-o bucată literară, gândi Ştefan. Sau poate intrase tocmai atunci cineva peste el în birou, îl întrerupse din scris, şi când, mai târziu, Partenie redeschisese caietul, nu-şi mai amintise ce voise să spună, sau nu-l interesase.” Căci, câteva rânduri mai jos, începuse altceva. „Dificultatea personajelor intelectuale: toţi seamănă între ei, toţi vorbesc la fel. în cele din urmă, sunt neinteresanţi. Regulă de aur: a evita personajele presupuse a aparţine unei clase educate. Greu de convins cititorul că un intelectual poate avea pasiuni puternice.” Apoi, frazele trunchiate: „A fost azi la mine… M-a întrebat dacă o mai iubesc pe… Evident c-o iubesc, i-am răspuns. Mi-a fost teamă că n-are să mă înţeleagă, că-şi va închipui că i-am răspuns astfel ca să reconfirm ruptura. De fapt, aşa era, asta voiam, să reconfirm despărţirea. Din fericire m-a crezut. Foarte sentimentală, m-a rugat, cu lacrimi în ochi, să rămânem prieteni. I-am făgăduit”.

  Ştefan întoarse pagina. „în literatură, oamenii elementari, cu pasiuni puternice, dominaţi de un singur viciu sau oarecum maniaci, par vii şi autentici. Ceilalţi, mai ales oamenii buni, blânzi, inteligenţi şi, în primul rând, oamenii preocupaţi de probleme morale, par fazi, fără contur, lipsiţi de personalitate. în fond, literar vorbind, sunt neinteresanţi. Ce romancier contemporan ar îndrăzni să-şi aleagă ca personaj principal un ins care, să spunem, ar dori să se „desăvârşească”? Asemenea personaje par artificiale, livreşti. S-a creat o falsă optică a personalităţii pasionale; lucrul cel mai amuzant e că optica asta au creat-o cerebralii, erudiţii, scriitorii de cabinet…” Ştefan se întrerupse ca să-şi aprindă o ţigară, apoi privi mai departe. O pagină întreagă se continuau observaţiile în legătură cu personajele şi tehnica romanului, şi le sări. Urmau apoi câteva însemnări personale. „Zece zile la X. Aflu o sumă de amănunte senzaţionale despre bunicul ei, despre ultima lui aventură, la peste 70 de ani, şi scandalul când s-a dus la primar să recunoască copilul. X mă imploră să nu.«utilizez» confidenţele ei. îmi spune că mi-a ieşit zvonul că nu scriu decât ce mi se întâmplă mie sau aud că s-a întâmplat altora. O întreb: ce altceva s-ar putea scrie? îmi răspunde foarte candid: un scriitor trebuie să aibă imaginaţie…”

  Mai liniştit, fumând, Ştefan continua să răsfoiască. O lungă schiţă de nuvelă, „într-o zi de onomastică, în casa unei familii burgheze. (Folosesc casa lui X, familiile Y şi Z.) Băiatul şi-a invitat câţiva colegi. Descriere. în special, V., urât, cu ochelari de sârmă, pistruiat. Nuvela se deschide cu strigătul lui: Doamnă, Niculaie nu mai vrea să iasă din pivniţă…!” Ştefan parcurse absent rezumatul întâmplării lui Niculaie. Câteva pagini, urmau descrieri şi dialoguri. Pe alocuri, multe ştersături, ca şi cum Partenie ar fi lucrat pe această schiţă înainte de a se fi apucat să scrie nuvela. Răsfoind, Ştefan îşi arunca ochii mai ales pe rândurile care aveau numele şterse. „Dăruit lui X ultima mea amintire de la Mangalia.” „XX sau Jurnalul geloziei retrospective. Mă gândisem mai de mult să-l scriu. Aflu astăzi că XXX pregăteşte un roman sub acest titlu…” întâlnea mereu observaţii şi reflecţii asupra artei romanului, pe care le parcurgea fără să le citească. O singură dată, oprindu-şi întâmplător ochii pe cuvântul mit, pe care nu se aştepta să-l întâlnească la Partenie, citi întreaga notă. „Fac parte dintr-o generaţie de scriitori sacrificaţi. Niciunul dintre noi nu va mai putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clişeele experienţelor literare recente etc. Trebuie redescoperită naraţiunea mitică. Dar nu o va redescoperi unul ca mine, un raţionalist incapabil să guste miturile.”

  Ştefan îşi stinse ţigara şi începu să răsfoiască oarecum distrat. Câteva pagini fuseseră smulse şi, câteva secunde, privi neliniştit deodată acele frânturi de hârtie agăţate de cotorul caietului. Nu cumva le-o fi rupt conu' Mişu? se întrebă. Către mijlocul caietului, însemnările deveneau mai dense, păreau că se transformă pe nesimţite în mici eseuri sau în fragmente de amintiri, ca şi cum, începând să scrie, Partenie se lăsase antrenat, uitând că se află în faţa unui caiet intim. Unele pagini erau barate cu un creion albastru, şi aveau, câteodată, o adnotaţie în colţul de sus: „folosite”. începuse o pagină povestind că, în ziua aceea, cineva, al cărui nume fusese şters, îi vorbise despre La Veuve Cliquot, şi el, Partenie, îl întrebase: Ce este? şi aflase că e o marcă de şampanie rose. Acel cineva făcuse mare haz că nu ştiuse până atunci că există şampanie rose.

  Povestind întâmplarea, Partenie se lăsase antrenat în amintiri în legătură cu prima sticlă de şampanie pe care, fiind încă în liceu, şi ieşind într-o seară cu colegii la un bar, „Olympia”, o comandase după ce se interesase în prealabil cât costă. Apoi, urmau amintiri despre colegii lui de-atunci, despre o întâlnire la Constanţa, zece, cincisprezece ani mai târziu. Părea aproape o nuvelă; descrierile deveneau tot mai precise şi mai ample, dialogurile mai vii, şi se ghicea, pagină după pagină, cum intervine scriitorul. Naraţiunea se întrerupea brusc, şi Partenie adăugase cu creionul albastru: „De reluat”.

  Câteva pagini în urmă, îl interesă o mărturie: „Vorbind cu XX despre Jurnalul lui Jules Renard, mă întreba dacă scriu şi eu un jurnal. I-am răspuns că am scris, pe vremuri, dar că n-am păstrat decât acele pagini care