Coborîră doi bărbaţi în haine închise la culoare şi de o croială impecabilă.

— Don Calo vă aşteaptă, rosti protocolar servitorul, poftindu-i cu un gest să-l urmeze. În calea lor se deschiseră automat canaturile de sticlă ale unei uşi prevăzută cu celulă fotoeléctrica. Pătrunseră într-un hol vast, în care domnea o răcoare plăcută, în contrast cu zăpuşeala de afară. După ce ochii vizitatorilor se deprinseră cu semiobscuritatea încăperii, desluşiră un interior de o eleganţă sobră, în care culorile dominante erau albul şi negrul. Pe pardoseala de marmură neagră, erau întinsecovoare albe, ca şi fotoliile adînci îmbrăcate în satin.

Străbătură apoi un salon împodobit cu cîteva pînze de Modigliani, Duffy şi Chirico şi intrară într-o biblicH-tecă somptuoasă cu rafturi încărcate de cărţi legate în piele de Cordova. Un perete de sticlă privea spre Conca d'Oro.

Dinapoia unui birou de abanos îşi ridică anevoie corpul elefantin Don Calo Castiglione. Ochii lui vioi, scufundaţi parcă în osînză, măsurară din cap pînă la picioare pe cei doi vizitatori. Fu salutat cu formula stereotipă.

— Hallo ! Don Calo !

Amfitrionul îşi lărgi gura într-un zîmbet de o amabilitate onctuoasă.

— Bine aţi venit în Sicilia, îi întîmpină el, prefă-cîndu-se că nu le-a observat răceala.

întinse mîna sa grasă cu degete moi primului vizitator.

— Ce mai faci, Jack ? Cîţi ani sînt de cînd nu ne-am mai văzut ?

Jack Bolence zîmbi încreţindu-şi obrazul gălbui cu pomeţi proeminenţi mongoloizi. Ochii lui se îngustară sclipind metalic.

— Luna viitoare se împlinesc doi ani.

— N-am să uit niciodată primirea pe care mi-aţi fă-cut-o la Miami, zise

Don Calo.

— Nu s-ar zice, replică printre dinţi însoţitorul lui Jack.

— Veşnic spiritual, Samy ! zise cu afectată prietenie Don Calo, întinzîndu- i şi lui mîna.

Cînd îi simţi în palmă degetele umede şi vîscoase ca pielea de reptilă, încercă o senzaţie de repulsie. Zîmbi şi Samy :

— Totdeauna mi-a plăcut să spun lucrurilor pe nume, d-aia am şi venit aici.

Pe chipul îndeobşte fără expresie a lui Samy Barra-cuda se aşternuse un surîs de un cinism atit de crud, încît Don Calo simţi un fior prin şira spinării. Părul şi sprîn-cenele lui Barracuda erau de un blond spălăcit care se confunda cu albeaţa cadaverică a feţei.

— Luaţi loc, îi pofti Don Calo.

Vizitatorii se cufundară în cele două fotolii care încadrau biroul. Se aşeză şi Don Calo.

— Ce preferaţi, un scotch whisky sau un pahar de vin sicilian ?

— Indiferent, zise Samy tărăgănat şi monocord..

— Vin, fireşte, spuse Jack.

— Marsala 1915 şi... whisky, porunci Don Calo servitorului care dispăru.

— Don Calo, nu e în firea mea să fac introduceri, aşa că am să intru direct în subiect, spuse Jack, deîndată ce rămaseră singuri.

— Te rog, spuse Don Calo.

— Marele Boss a rămas neplăcut impresionat de arestarea lui Vincenzo Genovese. A regretat mult că n-aţi răspuns cu aceeaşi monedă la ospitalitatea pe care noi am oferit-o oamenilor dumneavoastră. Mă refer, Don Calo, și la cei care-şi căutau refugiul în Statele Unite, cînd poliţia italiană începea să devină supărătoare. Vincenzo spera să găsească aici un adăpost...

Intrarea „servitorului cu băuturile comandate îl făcu să se întrerupă.

— Poţi să pleci, Pietro, ne servim singuri, zise Don Calo.

Servitorul înclină tăcut din cap şi părăsi încăperea. Amfitrionul umplu paharele.

Jack aspiră aroma vinului vechi, apoi îl sorbi pe îndelete.

Samy dădu peste cap whisky-ul. Cînd Don Calo voi să-i umple din nou paharul, ridică mîna.

— Cînd discut afaceri serioase, îmi place să am capul limpede, rosti Samy sec.

— Nu pot să-mi explic uşurinţa cu care a fost arestat, reluă Jack.

— Ar fi o explicaţie, interveni Samy. Poate a fost vîndut. Poliţia federală a pus pe capul lui un premiu de 25 000 de dolari.

Don Calo, care îşi sorbea tacticos vinul, puse brusc paharul pe birou.

— Samy Barracuda, te poftesc să nu uiţi cu cine stai de vorbă.

Se congestionase la faţă. O vină începu să-i zvîcnească vizibil la tîmpla dreaptă.

Jack ridică mîinile în aer, înclinînd uşor capul :

— Nu vreau să ne înţelegeţi greşit, Don Calo. Persoana dumneavoastră este deasupra oricăror bănuieli, interveni el împăciuitor. Premiul putea să ispitească pe unul din oamenii dumneavoastră.

Don Calo replică aspru :

— Adevărata identitate a lui Vincenzo nu o cunoşteam decît eu, Don

Serafino, Joe Marcucci şi Don Gino. Ultimii trei sînt morţi. Nici unul din ei nu s-ar fi mînjit pentru 25 000 de dolari.

-— Nici Don Gino ? vorbi suav Samy. —- Don Gino ar putea fi bănuit. N-a fost „înlăturat" din ordinul dumneavoastră. Don Calo ? zise Jack.

— Nu ! Gino n-a fost executat pentru trădare. Ţinea Să pună mîna pe putere. Prin orice mijloace. L-a ucis pe Joe, a încercat să mă ucidă şi pe mine.

— Aţi uitat că a încercat să-l compromită şi pe Vincenzo, făcînd să fie fotografiat sub noua lui înfăţişare, în holul hotelului Miramar ?

— Gino a văzut în Vincenzo un eventual concurent la şefia organizaţiei noastre. De acord. Insă modul în care a fost arestat Vincenzo îl absolvă pe Gino de orice vină în această privinţă.

Don Calo îşi încleşta mîinile de braţele jeţului său,

— De ce n-am presupune că oamenii dumneavoastră l-au vîndut ?

— Fiindcă în afară de doctorul care i-a făcut operaţia estetică şi fostul lui şofer — pe care l-a lichidat de altfel în tren — nimeni nu-i cunoştea noul său chip. Nici Jack Bolence, cel mai bun prieten al lui, spuse Samy arătînd cu un gest pe însoţitorul său.

Jack zîmbi prietenos, ridicînd iarăşi mîinile. Ochii i se îngustară căpătînd o expresie rîzătoare.

— Să facem pace, Don Calo. Imputările n-au nici un rost. Principalul e să-l scoatem din mîinile poliţiei.

Don Calo rosti de data aceasta mai îmbunat :

— Credeţi că v-am aşteptat pe dumneavoastră ca să-i organizez evadarea

? în cîteva zile va fi liber. Restul, însă, vă priveşte. Eu nu-i mai pot garanta securitatea în Sicilia.

— De acord. Puteţi preciza data ? întrebă Jack.

— Nu. Vă voi anunţa cu o zi înainte.

Jack se ridică din fotoliu, urmat de Samy.

— Perfect. Ne puteţi găsi oricînd la hotelul Miramar. Aşteptăm semnalul dumneavoastră.