un vals. Lumea s-a îndreptat spre o pistă de ciment situată în faţa chioşcului şi a început să danseze. Sub efectul alcoolului, toată lumea era ameţită şi părea mai fericită. Am remarcat o fată tânără îmbrăcată în albastru care trebuie că venise la această nuntă tocmai pentru acest vals – pentru că voia să danseze cu cineva pe care-l visa că o ţine în braţe încă de la intrarea în adolescenţă. Urmărea cu privirea mişcările unui tânăr elegant, într-un costum de culoare deschisă, care era cu un grup de prieteni. Discutau alert şi nu-şi dăduseră seama că valsul începuse, şi că, la câţiva metri de ei, o tânără fată în albastru îl urmărea cu insistenţă pe unul dintre ei.

  M-am gândit la oraşele mici, la căsătoriile visate încă din copilărie cu băiatul ales.

  Fata în albastru a observat că o priveam şi a părăsit marginea pistei. La rândul său, băiatul a căutat-o cu privirea. Când a descoperit că se afla în compania altor fete, şi-a reluat conversaţia animată.

  I-am atras atenţia lui Petrus asupra celor doi tineri. A urmărit un timp jocul privirilor, pe urmă şi-a întors din nou atenţia asupra paharului său de vin.

  „Se poartă ca şi cum s-ar ruşina să arate că se iubesc” a spus ca singur comentariu.

  În faţa noastră, o tânără fată ne fixa pe amândoi. Trebuie că avea jumătate din vârsta noastră. Petrus i-a închinat un toast, ridicând paharul. Fetişcana a râs, puţin jenată, şi cu un gest ni i-a arătat pe părinţi, scuzându-se aproape că nu se apropia mai mult.

  „Iată partea cea frumoasă a dragostei, a spus el. Dragostea căreia nu-i pasă, dragostea pentru doi străini care au venit de departe şi care mâine vor fi deja plecaţi. Într-o lume pe care ar dori ea însăşi s-o străbată.”

  Am simţit din vocea lui că vinul îl ameţise uşor.

  „Astăzi vom vorbi despre iubire! a strigat ghidul meu cu un ton cam puternic. Vom vorbi despre iubirea adevărată, care creşte fără încetare, face lumea să se mişte, şi-l face pe om înţelept!”

  O femeie din apropierea noastră, bine îmbrăcată, părea să nu dea nici un fel de atenţie petrecerii. Mergea de la o masă la alta, aranjând paharele, farfuriile şi furculiţele.

  „Priveşte-o pe această femeie care nu pridideşte să facă ordine, a spus Petrus. Ştii, există multe aspecte ale lui Eros, şi acesta este unul dintre ele. E iubirea frustrată care se împlineşte prin nefericirea altora. O să-i sărute pe mire şi mireasă, dar în sinea ei va murmura că nu sunt făcuţi unul pentru celălalt. Încearcă să facă ordine în lume, pentru că în ea însăşi e dezordine. Şi acolo”, a arătat spre o altă pereche, în care femeia era exagerat machiată şi cu o freză ţeapănă de fixativ, „este Erosul admis: iubirea socială, fără cea mai mică urmă de emoţie. Ea şi-a acceptat rolul şi a tăiat toate legăturile cu lumea şi cu Lupta cea Bună.

  — Eşti tare caustic, Petrus. Nu e nimeni aici care să fi scăpat?

  — Sigur că da. Fata care ne-a privit. Adolescenţii care dansează şi care nu-l cunosc decât pe Eros cel bun. Dacă nu se vor lăsa influenţaţi de ipocrizia iubirii care a dominat generaţia precedentă, lumea va fi cu siguranţă diferită.”

  Mi-a arătat o pereche de bătrânei aşezaţi la o masă.

  „Şi cei doi. Nu s-au lăsat cuprinşi de ipocrizie ca mulţi alţii. După cum arată, trebuie să fie o pereche de ţărani. Foamea şi nevoile i-au obligat să lucreze împreună. Au învăţat Practicile pe care le ştii tu fără să audă vreodată vorbindu-se de RAM. Pentru că au pompat forţa iubirii în lucrul pe care-l făceau. Eros îşi arată aici cea mai frumoasă faţetă, căci e unit cu Philos.

  — Cine e Philos?

  — Nu e vremea să vorbim de Agape. Agape se găseşte în Eros şi în Philos, dar asta nu e decât un fel de a vorbi. Hai să ne bucurăm de petrecere, fără să vorbim de Iubirea care devorează” – şi Petrus şi-a mai pus vin.

  În jurul nostru, veselia era contagioasă. Petrus se îmbătase. Asta m-a şocat puţin la început. Dar mi-am adus aminte ce-mi spusese într-o după-amiază: că Practicile RAM nu aveau sens decât dacă ele puteau fi realizate de un om obişnuit. Petrus îmi părea, în noaptea aceea, un om ca toţi ceilalţi. Era camarad, prieten, bătându-i pe spate pe oameni şi discutând cu cei care-i dădeau atenţie. Puţin după aceea, era atât de beat încât a trebuit să-l susţin pentru a-l duce înapoi la hotel.

  Făcând acest drum, mi-am dat seama de situaţie. Îl conduceam pe propriul meu ghid. Am înţeles că în niciunul din momentele călătoriei noastre Petrus nu făcuse nici cel mai mic efort de a părea mai înţelept, mai sfânt sau mai bun decât mine. Se mulţumise să-mi transmită experienţa sa în realizarea Practicilor RAM. Pe de altă parte, ţinea să arate că era un om ca toţi ceilalţi, capabil să trăiască Eros, Philos şi Agape.

  M-am simţit întărit. Drumul Sfântului Iacob era pentru oameni obişnuiţi.

  ENTUZIASMUL.

  Chiar dacă vorbesc limba oamenilor şi a îngerilor; chiar dacă am darul profeţiei şi o credinţă care mişcă munţii, fără iubire, nu aş fi nimic.

  Petrus se întorcea iar la Sfântul Pavel. Pentru el, apostolul era marele interpret ocult al mesajului lui Christos. Pescuiam în acea după-masă, după o dimineaţă de mers. Nici un peşte nu muşcase momeala, dar ghidul meu nu dădea nici o importanţă la asta. După el, exerciţiul pescuitului era mai mult sau mai puţin un simbol al relaţiei dintre om şi lume: ştim ce vrem, obţinem dacă insistăm, dar timpul necesar pentru a ne atinge obiectivul depinde de ajutorul pe care ni-l dă Dumnezeu.

  „E bine întotdeauna să faci o activitate lentă înainte de a lua o decizie importantă pentru viaţa ta, a spus el. Călugării zen ascultă stâncile cum cresc. Eu prefer să pescuiesc.

  La