ora aceea, cu căldura care era, nici măcar peştii roşii şi leneşi – de care colcăia apa – nu muşcau momeala. Fie că undiţa era în apă sau afară, rezultatul era acelaşi. Am preferat să abandonez şi să fac un tur prin împrejurimi. Am mers până la un vechi cimitir abandonat – a cărui poartă era absolut disproporţionată – apoi m-am întors la Petrus. L-am întrebat despre cimitir.

  „Poarta e cea a unui străvechi adăpost pentru pelerini. Dar acesta a fost abandonat. Cineva, mai târziu, a avut idea să profite de faţadă şi să construiască cimitirul.

  — Şi acesta abandonat.

  — Într-adevăr. Lucrurile durează foarte puţin în această viaţă.”

  I-am spus că, în seara trecută, se arătase foarte necruţător când îi judecase pe oamenii de la petrecere. Petrus a fost surprins de asta. A sus că lucrurile despre care vorbisem nu erau nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce cunoscusem în propriile noastre vieţi. Suntem cu toţii în căutarea lui Eros, şi când Eros vrea să se transforme în Philos, credem că iubirea este inutilă. Fără să înţelegem că Philos este acela care ne va conduce până la o formă superioară de iubire, Agape.

  „Vorbeşte-mi de Agape”, l-am rugat.

  Petrus a răspuns că nu se putea vorbi despre Agape, că trebuia trăit. Dacă se va ivi ocazia, o să-mi arate încă în această după-amiază unul dintre aspectele lui Agape. Dar pentru asta trebuia ca universul să se comporte ca în timpul pescuitului: aducându-şi contribuţia ca totul să se desfăşoare cu bine.

  „Mesagerul te ajută, dar există ceva care e dincolo de domeniul Mesagerului, de dorinţele tale, şi de tine însuţi.

  — Ce anume?

  — Scânteia divină. Ceea ce oamenii numesc noroc.”

  Când soarele a început să coboare, ne-am reluat marşul. Drumul Sfântului Iacob traversa vii şi câmpii cultivate, pustii la acea oră. Ne încrucişasem cu drumul principal, pustiu şi el, şi revenisem într-o zonă cu arbuşti. Zăream în depărtare vârful San Lorenzo, punct care domină regatul Castiliei. Multe lucruri se schimbaseră în mine de când îl întâlnisem pe Petrus, în apropiere de Saint-Jen-Pied-de-Port. Lucrurile de care eram preocupat – Brazilia, afacerile – aproape că-mi dispăruseră din minte. Rămăsese doar obiectivul meu, pe care-l discutam noapte de noapte cu Astrain, care-mi apărea din ce în ce mai clar. Reuşeam să-l văd în fiecare zi aşezat lângă mine, remarcasem că avea un tic nervos la ochiul drept, şi că surâdea cu dispreţ de fiecare dată când îi repetam anumite lucruri pentru a mă asigura că înţelesese. Câteva săptămâni mai înainte, mai ales în primele zile, mi se întâmpla să mă tem că nu voi ajunge niciodată la capătul drumului. În timpul trecerii prin Roncevaux, simţisem un dezgust profund faţă de toate acestea, şi dorinţa de a ajunge rapid la Sfântul Iacob, de a-mi recupera sabia şi de a mă reîntoarce pentru a duce ceea ce Petrus numea Lupta cea Bună12. De atunci, legăturile cu civilizaţia, abandonate împotriva voinţei mele, erau aproape uitate. Singurele lucruri care mă preocupau acum erau soarele de deasupra capului meu, şi nerăbdarea de a experimenta Agape.

  Am coborât într-o râpă. Traversasem un pârâu şi făcusem mult efort ca să escaladăm malul opus. Pârâul trebuie să fi fost odinioară un râu care săpa pământul în căutarea adâncimilor şi secretelor pământului. Acum nu mai era decât un pârâiaş care se putea trece cu piciorul. Dar opera sa, făgaşul imens pe care-l formase, rămânea. „Toate lucrurile din această viaţă durează puţin.”, spusese Petrus cu câteva ore mai înainte.

  „Petrus, ai iubit mult?”

  Întrebarea îmi venise spontan, şi am fost eu însumi surprins de îndrăzneala mea. Până atunci, nu cunoşteam decât foarte puţine lucruri din viaţa particulară a ghidului meu.

  „Am avut multe femei, dacă asta voiai să spui. Le-am iubit mult pe toate. Dar n-am trăit Agape decât cu două dintre ele.”

  I-am povestit că şi eu iubisem mult şi că începeam să mă îngrijorez pentru că nu mă puteam opri la niciuna. Dacă continuam aşa, voi sfârşi ca un bătrân singur, şi asta-mi producea frică.

  „Angajează-ţi o infirmieră, a spus el râzând. Dar în fine, nu cred că tu cauţi în iubire o bătrâneţe confortabilă.”

  Era aproape ora nouă seara când s-a înnoptat. Trecusem de zona cu bolţi umbroase şi ne găseam într-un peisaj aproape deşertic. Am privit împrejur şi am distins în depărtare o capelă cioplită în piatră, asemănătoare cu numeroase altele pe care le zărisem pe drum. Am înaintat puţin şi ne-am îndepărtat de semnele galbene, tăind-o de-a dreptul către mica construcţie.

  Când eram suficient de aproape, Petrus a strigat un nume pe care nu l-am înţeles şi s-a oprit ca să asculte răspunsul. Dar n-am auzit nimic. Petrus a strigat din nou, şi nimeni n-a răspuns.

  „Să mergem”, a spus el.

  Nu erau decât patru pereţi daţi cu var. Uşa era deschisă – sau mai degrabă nu exista uşă, ci o mică portiţă de cincizeci de centimetri înălţime, de-abia ţinută de o singură balama. În interior, o vatră făcută din pietre şi câteva străchini stivuite cu grijă pe jos. Două dintre ele erau umplute cu grâu şi cu cartofi.

  Ne-am aşezat în tăcere. Petrus şi-a aprins o ţigară şi a propus să aşteptăm puţin. Am simţit oboseala din picioare, dar ceva din această capelă, în loc să mă calmeze, mă agita şi, dacă nu ar fi fost Petrus cu mine, m-ar fi şi speriat.

  „Oricine ar fi persoana care trăieşte aici, unde doarme? Am întrebat, rupând tăcerea care începuse să-mi fie penibilă.

  — Acolo unde eşti tu aşezat”, a răspuns Petrus indicând pământul gol. Am vrut să-mi schimb locul, dar ceva mi-a cerut să rămân exact unde mă aflam.

  Am aşteptat aproape o oră întreagă. Petrus a strigat încă de două ori numele acela ciudat, apoi a renunţat. În momentul în care am crezut că ne vom ridica să plecăm, a început să vorbească.

  „Aici este prezentă una dintre cele