două manifestări ale lui Agape, a explicat el stingându-şi a treia ţigară. Nu e singura, dar e una dintre cele mai pure. Agape este iubirea totală, iubirea care-l devoră pe cel care-o trăieşte. Cel care cunoaşte sau simte Agape, vede că nimic altceva decât a iubi nu are importanţă în această lume. Este iubirea pe care Iisus a simţit-o pentru omenire, şi ea a fost atât de mare încât a zguduit stele şi a schimbat cursul istoriei umanităţii. Viaţa lui solitară a reuşit să facă ceea ce regii, armatele şi imperiile nu reuşiseră să obţină.

  „ În timpul mileniilor de istorie a civilizaţiei, mulţi oameni au fost cuprinşi de această Iubire care devoră. Aveau atâta de dat, iar lumea cerea atât de puţin, încât au fost obligaţi să caute deşerturi şi locuri izolate, pentru că dragostea era atât de mare, încât îi transfigura. Au devenit sfinţii pustnici de care ştim astăzi.

  „Pentru mine şi pentru tine, care trăim o altă formă de Agape, viaţa de aici poate părea dură, teribilă. Cu toate acestea, Iubirea care devoră face ca totul – absolut totul – să-şi piardă importanţa. Aceşti oameni nu trăiesc decât pentru a fi consumaţi de iubirea lor.”

  Petrus mi-a povestit că aici locuia un om numit Alfonzo. Îl întâlnise la primul său pelerinaj spre Compostella, pe când culegea fructe. Ghidul său, un om mult mai vizionar decât el însuşi, era prieten cu Alfonzo, şi toţi trei realizaseră ritualul lui Agape, exerciţiul Globului albastru. Petrus a spus că această experienţă fusese una dintre cele mai importante din viaţa sa, şi că astăzi încă, atunci când realiza exerciţiul, se gândea la capelă şi la Alfonzo. Se simţea emoţia în vocea lui, şi era pentru întâia dată că remarcam asta.

  „Agape este Iubirea care devoră”, a repetat el, ca şi cum această expresie ar fi fost cea care definea cel mai bine această formă stranie de iubire. Martin Luther King a spus o dată că atunci când Christos a vorbit de iubirea pentru duşmani, făcea aluzie la Agape. Pentru că, după el, era „imposibil să ne iubim duşmanii, pe aceia care ne fac rău şi care încearcă să ne denigreze suferinţa cotidiană.” Dar Agape e mult mai mult decât iubire. E un sentiment care invadează tot, care intră prin toate ferestrele şi care transformă în praf orice tentativă de agresiune.

  „Ai învăţat să renaşti, să nu mai fii crud cu tine însuţi, să stai de vorbă cu Mesagerul tău. Dar tot cea ai făcut până în prezent, toate beneficiile pe care ai reuşit să le obţii din drumul Sfântului Iacob nu va căpăta sens decât dacă eşti atins de Iubirea care devoră.”

  I-am reamintit lui Petrus că vorbise despre două forme de Agape. Probabil el nu cunoscuse acea primă formă, de vreme ce nu devenise pustnic.

  „Ai dreptate. Tu şi cu mine, ca şi majoritatea pelerinilor care au cunoscut drumul Sfântului Iacob prin intermediul cuvintelor ordinului Ram, am trăit Agape sub cealaltă formă: entuziasmul.

  „Pentru strămoşi, entuziasm însemna transă, extaz, legătură cu Dumnezeu. Entuziasmul e Agape îndreptat spre o idee, un obiect. Am experimentat cu toţii asta. Când iubim şi credem din tot sufletul într-un lucru, ne simţim mai puternici decât lumea, şi suntem cuprinşi de o seninătate care provine din certitudinea că nimic nu ar putea să ne înfrângă credinţa. Această forţă stranie ne face să luăm întotdeauna hotărârile juste la momentul dorit, şi, după ce ne atingem obiectivul, suntem uimiţi de propriile noastre capacităţi. Pentru că, în timpul Luptei celei Bune, nimic nu mai are importanţă, suntem purtaţi de entuziasm până la scopul nostru.

  „Entuziasmul se manifestă în mod normal cu toată puterea în primii noştri ani de viaţă. Suntem încă foarte legaţi de divin, şi ne ataşăm atât de tare de jucării, încât păpuşile noastre prind viaţă, şi micuţii noştri soldaţi de plumb reuşesc să meargă. Când Iisus a spus că Împărăţia Cerurilor aparţine copiilor, făcea aluzie la Agape sub forma entuziasmului. Copiii au venit la el fără să-i intereseze miracolele şi înţelepciunea lui, fariseii şi apostolii săi. Ei veneau fericiţi, transformaţi de entuziasm.”

  I-am povestit lui Petrus că tocmai în acea după-amiază înţelesesem că eram total angajat pe drumul Sfântului Iacob. Aceste zile şi nopţi petrecute pe pământul Spaniei mă făcuseră aproape să-mi uit sabia şi se transformaseră într-o experienţă unică. Tot restul îşi pierduse importanţa.

  „Azi după-masă ne-am dus la pescuit şi peştii nu au muşcat momeala, mi-a reamintit Petrus. Normal, acceptăm că entuziasmul ne lipseşte în condiţii nesemnificative, care nu au nici cea mai mică consecinţă faţă de grandoarea unei existenţe. Ne pierdem entuziasmul din cauza micilor şi necesarelor noastre înfrângeri din cursul Luptei celei Bune. Şi cum nu ştim că entuziasmul este o forţă superioară, îndreptată spre victoria finală, o lăsăm să ne scape printre degete, fără să ne dăm seama că lăsăm să ne scape şi sensul veritabil al vieţii. Facem răspunzătoare lumea de plictiseala, de înfrângerea noastră, şi uităm că noi suntem aceia care am lăsat să ne scape această forţă captivantă care justifică tot, manifestarea lui Agape sub forma entuziasmului.”

  Cimitirul care se găsea în apropierea pârâului mi-a revenit în minte. Portalul ciudat, anormal de mare, era o reprezentare perfectă a pierderii sensului. În spatele acelei porţi, doar morţii.

  Ca şi cum îmi ghicea gândurile, Petrus a reluat: „Acum câteva zile, trebuie că ai fost surprins să mă vezi pierzându-mi cumpătul faţă de un biet chelner care vărsase puţină cafea pe nişte bermude deja murdare de praful drumului. În realitate, iritarea mea venea din faptul că am văzut, entuziasmul scurgându-se din ochii acelui puşti, cum se scurge sângele din venele tăiate. L-am văzut pe acel băiat, atât de puternic şi de plin de viaţă, murind puţin câte puţin, pentru că în el, în fiecare clipă, se stingea puţin Agape. Am învăţat să trăiesc cu aceste lucruri, dar băiatul, prin înfăţişarea sa, şi prin tot ceea ce am presimţit că ar putea aduce bun umanităţii, m-a şocat şi m-a întristat.