„De asemenea, când ai transmutat spiritul în câinele acelei femei, l-ai simţit pe Agape în stare pură. Gestul tău era nobil şi am fost mulţumit că mă aflu aici şi că sunt ghidul tău. Pentru asta, voi participa, pentru prima dată, la un exerciţiu împreună cu tine.”

  Şi Petrus m-a învăţat ritualul lui Agape, EXERCIŢIUL GLOBULUI ALBASTRU.

  „Am să te ajut să trezeşti entuziasmul, să creezi forţa care se va întinde ca o bulă albastră în jurul planetei, a spus el. Ca să-ţi arăt că te respect pentru căutarea ta, şi pentru ceea ce eşti.”

  Până atunci, Petrus nu mai emisese o asemenea opinie, nici de bine, nici de rău, despre modul meu de a-mi face exerciţiile. Mă ajutase să interpretez primul contact cu Mesagerul, mă ajutase să ies din transă în exerciţiul Seminţei, dar nici un moment nu se interesase de rezultatele la care ajunsesem. De mai multe ori, îl întrebasem de ce nu voia să-mi afle senzaţiile, şi el îmi răspunsese că singura lui obligaţie, ca ghid, era să-mi arate drumul şi Practicile RAM. Depindea de mine dacă profit de rezultate, sau nu ţin cont de ele.

  Imediat ce Petrus a declarat că va lua parte la exerciţiu împreună cu mine, m-am simţit dintr-o dată nedemn de laudele sale: îmi cunoştea lipsurile, şi de mai multe ori se îndoise că e în stare să mă conducă pe Drum. Am vrut să i-o spun, dar m-a întrerupt înainte să deschid gura.

  „Nu fii crud cu tine însuţi, sau n-ai învăţat lecţia pe care ţi-am predat-o. Fii amabil. Acceptă un elogiu pe care-l meriţi.”

  Ochii i s-au umplut de lacrimi. Petrus m-a luat de mână şi am ieşit. Noaptea era anormal de întunecoasă. M-am aşezat lângă el şi am început să cântăm. Muzica izbucnea din mine şi el mă îngâna fără efort. Am început să bat uşor din palme, în vreme ce corpul mi se legăna înainte şi înapoi. Intensitatea bătăilor a crescut. Muzica curgea liber din mine, imn de laudă pentru cerul întunecat, câmpia deşertică, stâncile lipsite de viaţă. Curând i-am văzut pe sfinţii în care credeam în copilărie, şi pe care viaţa îi depărtase de mine, pentru că şi eu ucisesem o parte mare din Agape. Dar acum, Iubirea care devoră revenea cu generozitate, iar sfinţii surâdeau din cer, cu aceeaşi înfăţişare şi intensitate ca atunci când, copil fiind. Îi vedeam.

  Am deschis braţele să se scurgă Agape, şi un curent misterios de lumină albastră intra şi ieşea din mine, spălându-mi sufletul, şi iertându-mi păcatele. Lumina s-a răspândit mai întâi în peisaj, apoi a umplut lumea, şi am plâns. Plângeam pentru că retrăiam entuziasmul, eram un copil în faţa vieţii, şi nimic în acel moment, n-ar fi putut să-mi facă nici cel mai mic rău. Am simţit o prezenţă apropiindu-se de noi şi aşezându-se în dreapta mea; mi-am imaginat că era Mesagerul meu, care era singurul ce putea distinge lumina atât de puternică ce ieşea şi intra în mine, şi care se răspândea prin lume.

  Intensitatea luminii a crescut şi am ghicit că învăluia întreaga lume, pătrundea prin toate uşile, pe fiecare străduţă, şi atingea cel puţin pentru o fracţiune de secundă, toate fiinţele vii.

  Am simţit că mâinile mi-au fost deschise şi întinse spre cer. În acel moment, fluxul de energie albastră a devenit atât de puternic încât am crezut că va dispare. Dar am reuşit să-l mai păstrez câteva minute, până la sfârşitul cântecului.

  Apoi, m-am destins, epuizat, dar liber şi fericit de viaţă şi de ceea ce simţisem. Mâinile care le ţineau pe ale mele s-au îndepărtat. Am înţeles că una din ele era a lui Petrus, şi am ştiut, în fundul sufletului, cui aparţinea cealaltă.

  Am deschis din nou ochii: lângă mine se afla călugărul Alfonzo. A surâs şi mi-a spus: „Buenas noches”. Am surâs şi eu, i-am apucat din nou mâna şi am strâns-o la piept cu putere. Nu m-a lăsat să fac asta şi şi-a retras-o delicat.

  Niciunul dintre noi trei n-a spus nimic. Apoi, Alfonzo s-a ridicat şi a plecat înapoi spre câmpia pietroasă. L-am urmărit cu privirea până când a dispărut în întuneric.

  Puţin după aceea, Petrus a rupt tăcerea. N-a făcut nici o aluzie la Alfonzo.

  Fă exerciţiul acesta de câte ori vei putea. Puţin câte puţin, Agape va locui din nou în tine. Repetă-l înainte de a întreprinde un proiect, în primele zile ale unei călătorii, sau atunci când simţi că ceva te-a emoţionat puternic. Dacă e posibil, fă-l cu cineva pe care-l iubeşti. E un exerciţiu care trebuie împărtăşit. „

  Era iar Petrus tehnicianul, instructorul şi ghidul, despre care ştiam atât de puţin. Emoţia pe care o arătase în interiorul cabanei dispăruse. Cu toate acestea, în timp ce-mi strângea mâna în cursul exerciţiului, am simţit măreţia sufletului său.

  Ne-am întors la capela albă unde ne erau bagajele.

  „Cel care locuieşte aici nu se va întoarce azi, cred că putem dormi aici”, m-a anunţat Petrus lungindu-se.

  Mi-am desfăcut sacul de dormit, am băut o înghiţitură de vin, şi m-am culcat şi eu. Eram epuizat de Iubirea care devoră. Dar era o oboseală plăcută, şi, înainte de a închide ochii, mi-am reamintit de călugărul cu barbă, slab, care-mi urase bună seara şi care se aşezase lângă mine. Undeva afară, acest om era consumat de flacăra divină. Poate de asta noaptea era atât de întunecată: omul concentrase în el toată lumina lumii.

  MOARTEA

  „Sunteţi pelerini?” a întrebat doamna în vârstă care ne servea micul dejun. Eram la Azofra, un cătun format din căsuţe mici ale căror faţade erau ornate cu scuturi medievale, grupate în jurul unei fântâni unde, cu câteva minute înainte, ne umplusem ploscile.

  Am răspuns afirmativ, şi am citit în ochii femeii respectul şi orgoliul.

  „Când eram mică, mă duceam în pelerinaj la Compostella cel puţin