o dată pe an. După războiul lui Franco, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar se pare că pelerinajul s-a oprit. Trebuia să se facă un drum. În zilele noastre, oamenilor nu le place să se deplaseze decât cu maşina.”

  Petrus a rămas tăcut. Se sculase prost-dispus. Eram de acord cu femeia, şi m-am apucat să-mi imaginez un drum nou şi asfaltat străbătând munţi şi văi, maşini cu cochilii pictate pe capotă, şi buticuri cu suveniruri la uşa mănăstirii. Tocmai îmi băusem cafeaua cu lapte şi-mi mâncasem pâinea cu ulei de măsline. Consultând ghidul lui Aymeri Picaud, am calculat că, după-amiaza, trebuia să ajungem la Santo Domingo de la Calzada, şi plănuiam să dorm la Parador nacional13. Cheltuiam cu mult mai puţin decât prevăzusem, cu toate cele trei mese pe zi. Era timpul să comit o extravaganţă şi să ofer trupului meu acelaşi tratament pe care-l acordam stomacului.

  Mă trezisem straniu de grăbit să ajung la Santo Domingo – o senzaţie pe care, cu două zile înainte, când mergeam către capelă, eram convins că n-am s-o mai trăiesc. Petrus era şi el mai melancolic, mai tăcut ca de obicei, şi mă întrebam dacă e din cauza întâlnirii cu Alfonzo. Mi-a venit să-l invoc pe Astrain. Dar nu-l invocasem niciodată dimineaţa, şi nu ştiam dacă aveam şanse să reuşesc. Am renunţat.

  Ne terminasem micul dejun şi ne reluasem marşul. Trecusem de o casă medievală ornată cu un blazon, ruinele unui fost adăpost pentru pelerini şi un parc situat în vecinătatea satului. Pe când o apucam din nou peste câmp, am simţit o prezenţă puternică la stânga mea. Petrus m-a oprit.

  „Nu serveşte la nimic să fugi. Opreşte-te şi fă faţă.”

  M-am gândit să mă despart de ghid şi să continui singur. Simţeam o senzaţie dezagreabilă, un fel de spasm în stomac. O clipă, am vrut să cred că era pâinea cu ulei, dar mai simţisem asta, şi nu mă puteam înşela. Tensiune. Tensiune şi teamă.

  „Uită-te în spate! a strigat Petrus pe un ton de urgenţă. Uită-te înainte de a fi prea târziu!

  M-am întors brusc. La stânga mea se găsea o căsuţă abandonată; vegetaţia care o invada era arsă de soare. O livadă de măslini îşi înălţa către cer ramurile contorsionate. Şi, dintre livadă şi casă, mă privea fix un câine. Un câine negru, acelaşi pe care-l alungasem din casa femeii câteva zile înainte.

  Am uitat de prezenţa lui Petrus şi am privit animalul drept în ochi fără să clipesc. Ceva în mine – poate vocea lui Astrain, sau cea a îngerului meu păzitor – îmi spunea că, dacă îmi întorceam privirea, mă va ataca. Am rămas aşa minute ce păreau fără sfârşit. După ce simţisem toată măreţia Iubirii care devorează, mă aflam din nou în faţa ameninţărilor cotidiene şi constante ale existenţei. Mă întrebam de ce mă urmărise animalul atât de departe, şi ce voia, până la urmă, pentru că, pelerin în căutarea sabiei mele, nu aveam nici chef, nici răbdare să am probleme pe drum, fie ele cu oameni sau cu animale. Am încercat să transmit acest mesaj cu privirea – amintindu-mi de călugării care comunicau prin ochi, dar câinele nu se mişca. Continua să mă fixeze, fără nici o emoţie, gata să mă atace dacă mă întorceam sau dădeam semne de teamă.

  Am înţeles deodată că teama dispăruse. Aveam un nod în stomac şi-mi venea să vomit din cauza tensiunii, dar nu-mi era frică. Pur şi simplu, nu trebuia să întorc privirea, chiar şi atunci când am zărit o siluetă care se apropia, pe un drumeag din dreapta mea.

  S-a oprit câteva clipe, apoi s-a îndreptat direct spre noi. A traversat exact direcţia privirilor noastre şi a pronunţat câteva cuvinte pe care nu le-am putut înţelege. Era o voce feminină. Prezenţa ei era bună, prietenoasă şi pozitivă.

  În fracţiunea de secundă în care silueta s-a situat între ochii mei şi cei ai câinelui, stomacul mi s-a destins. Aveam o prietenă, care era aici ca să mă ajute în această luptă absurdă şi inutilă. Când silueta a dispărut, câinele şi-a plecat ochii. Dintr-un salt, a zvâcnit în spatele casei abandonate şi l-am pierdut din vedere.

  Numai în momentul acela, frica a făcut ca inima să-mi bată atât de tare, încât am rămas sufocat, şi am crezut că am să leşin. În vreme ce totul se învârtea, am cercetat drumul pe care venisem eu cu Petrus cu câteva minute înainte, căutând silueta care-mi dăduse forţa pentru a pune în derută câinele.

  Era o călugăriţă. Era cu spatele şi mergea spre Azofra. Nu-i puteam distinge chipul, dar mi-am reamintit vocea ei, şi am estimat că avea cel mult vreo douăzeci de ani. Am privit drumul pe care venise: era o potecă ce nu ducea nicăieri.

  „Ea e … ea e cea care m-a ajutat”, am murmurat, în timp ce sufocarea creştea.

  „Nu crea alte fantezii într-o lume deja atât de extraordinară, a spus Petrus, reţinându-mi braţul. A venit de la o mănăstire care se află la Cañas, cam la cinci kilometri de aici. Evident că nu poţi s-o vezi.”

  Inima continua să-mi bată puternic, eram convins că o să-mi fie rău. Prea speriat ca să vorbesc, sau ca să cer explicaţii, m-am aşezat pe jos, iar Petrus mi-a umezit cu puţină apă capul şi ceafa. Mi-am amintit că făcuse acelaşi lucru când ieşisem din casa femeii – dar în acea zi, plângeam şi mă simţeam bine. Acum, senzaţia era exact pe dos.

  Petrus m-a lăsat să mă odihnesc destul de mult. Apa m-a făcut să-mi revin, iar greaţa a dispărut, puţin câte puţin. Apoi, Petrus a sugerat să ne reluăm drumul, şi eu am încuviinţat. Am mers cam vreun sfert de oră, dar epuizarea a revenit. Ne-am aşezat la baza unui rollo, coloană medievală având în vârf o cruce, care marca anumite părţi ale drumului Sfântului Iacob.

  „Frica ta ţi-a făcut mult mai mult rău decât câinele”, a remarcat Petrus în vreme ce