Am vrut să cunosc motivul acestei confruntări absurde.

  „În viaţă şi pe drumul Sfântului Iacob, anumite evenimente se produc independent de voinţa noastră. Încă de la prima noastră întâlnire, ţi-am spus că am citit în privirea ţiganului numele demonului pe care trebuia să-l înfrunţi. Am fost surprins să aflu că acest demon era un câine, dar nu ţi-am spus nimic atunci. Doar când am ajuns la casa femeii – şi ai simţit pentru întâia oară Iubirea care devoră – l, am văzut pe inamicul tău.

  „Când l-ai alungat pe câine de la femeia aceea, nu i-ai găsit un alt loc. Nimic nu se pierde, totul se transformă, nu-i aşa? N-ai făcut precum Christos, care a trimis demonii într-o turmă de porci care s-a aruncat în prăpastie. Ai îndepărtat, pur şi simplu, câinele. Acum, această forţă rătăceşte fără ţel în spatele tău. Înainte de a-ţi găsi sabia, va trebui să te hotărăşti dacă doreşti să fii sclavul sau stăpânul acestei forţe.”

  Oboseala mi s-a atenuat. Am respirat adânc, simţind piatra rece a coloanei în spate. Petrus mi-a mai dat puţină apă şi a continuat: „Fenomenele de obsesie se produc când oamenii nu mai stăpânesc forţele pământului. Blestemul ţiganului i-a transmis acelei femei teama, şi teama a deschis o breşă prin care a pătruns Mesagerul morţii. Nu e o situaţie obişnuită, dar niciuna rar întâlnită. Depinde mult de modul în care reacţionezi la ameninţările celorlalţi.”

  A fost rândul meu, de data asta, să-mi amintesc un pasaj din Biblie. E scris în cartea lui Iov: Toate lucrurile de care m-am temut mai mult mi s-au întâmplat.

  „O ameninţare nu poate pricinui nimic dacă nu e acceptată. Când lupţi Lupta cea Bună, nu uita niciodată asta. De asemenea, nu trebuie să uiţi că atacul şi retragerea fac parte din luptă. Dar a rămâne paralizat de frică, asta nu face parte din luptă.”

  Nu-mi fusese frică pe moment. Eram eu însumi surprins, şi am comentat subiectul cu Petrus.

  „Am înţeles asta, a replicat ea. În caz contrar, câinele te-ar fi atacat. Cu siguranţă, ar fi câştigat lupta, pentru că nici lui nu-i era frică. Cu toate acestea, cea mai caraghioasă a fost sosirea călugăriţei. Întrevăzând o prezenţă pozitivă, imaginaţia ta fertilă şi-a spus că cineva îţi venea în ajutor. Şi această încredere te-a salvat. Chiar dacă se baza pe un fapt complet fals.”

  Petrus avea dreptate. A râs cu poftă, şi eu împreună cu el. Ne-am reluat mersul. Mă simţeam uşor şi bine dispus.

  „Un lucru trebuie, însă, să ştii, a declarat Petrus în timp ce mergeam. Duelul cu câinele nu se poate termina decât cu victoria unuia sau a celuilalt. Va reapare. Data viitoare, încearcă să pui capăt luptei. În caz contrar, fantoma lui va continua să te neliniştească până la sfârşitul zilelor tale.”

  După întâlnirea cu ţiganul, Petrus îmi spusese că ştia numele acestui demon. L-am întrebat care era acest nume.

  „Legiune, a răspuns el. Pentru că sunt mulţi.”

  Mergeam pe pământuri pe care ţăranii le pregăteau pentru însămânţat. Ici şi colo, lucrători conduceau cisterne rudimentare, ducând o luptă seculară împotriva aridităţii solului. Pe marginile drumului Sfântului Iacob, pietre clădite una peste alta formau ziduri nesfârşite care se încrucişau şi se confundau cu contururile câmpiei. Aceste pământuri au fost lucrate de secole, mă gândeam eu, şi totuşi apare întotdeauna o piatră care trebuie scoasă, o piatră care rupe cuţitul plugului, care sufocă calul, care lasă bătături pe mâinile lucrătorului. O luptă care reîncepea în fiecare an şi nu se va termina niciodată.

  Petrus era mai liniştit ca de obicei, şi mi-am amintit că, de dimineaţă până acum, nu spusese aproape nimic. După conversaţia de lângă coloana medievală, s-a retras în mutism, şi, la majoritatea întrebărilor mele, nu răspundea. Voiam să ştiu mai multe despre ce era cu aceşti „numeroşi demoni”, dar el nu era dispus să abordeze subiectul, şi am decis să aştept o situaţie mai favorabilă.

  Am ajuns pe o mică înălţime, şi, de sus, am zărit clopotniţa principală a bisericii Santo Domingo de la Calzada. Această privelişte m-a încurajat: am început să visez la confortul şi magia de la Parador nacional. După lecturile mele, clădirea fusese construită de Sfântul Dominic în persoană pentru a primi pelerinii. Sfântul Francisc din Assisi, mergând spre Compostella, dormise aici o noapte. Toate astea mă umpleau de agitaţie.

  Trebuie să fi fost aproape şapte seara, când Petrus a propus să ne oprim. Mi-am amintit de Roncevaux, de mersul acela încet în momentul în care mi-era atât de frig şi aveam atâta nevoie de un pahar de vin, şi m-am întrebat dacă nu cumva era pe cale să pregătească o lovitură asemănătoare.

  „Niciodată un Mesager nu te va ajuta să-l învingi pe altul. Ei nu sunt nici buni, nici răi, ţi-am mai spus, dar sunt legaţi între ei printr-un sentiment de loialitate. Nu te încrede în Astrain pentru a deruta câinele. „

  De data asta eu eram acela care nu era dispus să vorbească despre Mesageri. Voiam să ajung rapid la Santo Domingo.

  „Mesagerii morţii pot intra în trupul cuiva care domină teama. De aceea, în cazul câinelui, sunt mai mulţi. Au fost atraşi de teama femeii. Nu numai cel al ţiganului asasinat, ci diverşi Mesageri care rătăceau, căutând un mijloc de a intra în contact cu forţele pământului.”

  Doar acum răspundea întrebării mele. Dar ceva în modul său de a vorbi părea artificial, ca şi cum nu ar fi fost cu adevărat acela subiectul pe care voia să-l discute cu mine. Instinctul m-a prevenit imediat.

  „Ce vrei tu, de fapt, Petrus?” am întrebat, puţin enervat.

  Ghidul meu n-a răspuns. A părăsit drumul şi s-a dus spre un copac bătrân, aproape desfrunzit, care se găsea la câteva zeci de metri de acolo pe câmp, singurul copac vizibil din tot orizontul. Cum nu-mi făcuse semn să-l urmez, am rămas înţepenit pe drum. Şi am asistat la o scenă ciudată: Petrus se învârtea în jurul