copacului şi vorbea cu voce tare, cu ochii fixaţi în pământ. La sfârşit, mi-a făcut semn să mă apropii: „Aşează-te acolo.” Era un ton nou în vocea lui, şi nu puteam şti dacă era tandreţe sau durere. „Rămâi aici. Mâine dimineaţă ne întâlnim la Santo Domingo de la Calzada.”

  Înainte de a putea spune un cuvânt, Petrus a continuat: „Într-una dintre aceste zile, şi-ţi garantez că nu azi, va trebui să-l înfrunţi pe cel mai serios duşman al tău de pe drumul Sfântului Iacob: câinele. Când va veni această zi, fii liniştit, voi fi alături de tine şi-ţi voi da forţa necesară pentru a lupta. Dar astăzi vei înfrunta un alt gen de duşman, un duşman fictiv care te poate distruge, sau poate fi cel mai bun tovarăş al tău: Moartea.

  „Omul e singura fiinţă din toată natura, care să aibă conştiinţa morţii care va veni. Din această cauză, şi numai din această cauză, am un respect profund pentru specia umană, şi cred că viitorul său va fi mult mai bun decât prezentul. Chiar ştiind că zilele-i sunt numărate, şi că totul se va termina când se aşteaptă cel mai puţin, omul face din viaţă o luptă demnă de o fiinţă eternă. Ceea ce oamenii numesc vanitate – a lăsa în urmă opere, copii, a face în aşa fel încât numele să nu-ţi fie uitat –, consider asta ca pe o expresie supremă a demnităţii umane.

  „Se pare că această creatură fragilă încearcă mereu să se ascundă de certitudinea supremă a morţii. El nu vede că ea e motivul pentru a realiza cele mai bune lucruri din viaţa sa. I-e frică de trecerea în umbră, de marea teamă a necunoscutului, şi singurul mijloc pe care-l are de a-şi învinge această teamă este de a uita că zilele lui sunt numărate. El nu înţelege că fiind conştient de moarte, ar fi capabil să aibă mai multă îndrăzneală, să meargă mult mai departe în cuceririle sale cotidiene, neavând nimic de pierdut, chiar în clipa în care moartea este inevitabilă”.

  Ideea de a petrece noaptea la Santo Domingo mi se părea deja o amintire îndepărtată. Urmăream cu un interes crescând spusele lui Petrus. La orizont, chiar în faţa noastră, soarele începea să moară. Poate că auzea şi el aceste cuvinte.

  „Moartea este marea noastră tovarăşă, pentru că ea e aceea care dă sens vieţilor noastre. Dar pentru a contempla adevărata faţă a morţii, ar trebui mai întâi să cunoaştem toate dorinţele şi toate fricile pe care simpla evocare a numelui său este capabilă să le trezească în orice fiinţă vie.”

  Petrus s-a aşezat sub un copac şi m-a invitat să fac la fel. A explicat că, un moment mai devreme, se învârtise în jurul trunchiului, pentru că îşi amintise ce se petrecuse când era pelerin pe drumul Sfântului Iacob. Apoi, a scos din rucsac două sandviciuri pe care le cumpărase la ora prânzului.

  „Acolo unde eşti, nu e nici o primejdie, a spus el, întinzându-mi-le. Nu sunt şerpi veninoşi, şi câinele nu se va întoarce să te atace decât după ce va fi uitat eşecul din această dimineaţă. Nu există nici hoţi, nici criminali prin împrejurimi. Eşti într-un loc absolut sigur, aproape cu o singură excepţie: pericolul fricii tale.”

  El mi-a explicat că acum două zile trăisem o senzaţie la fel de intensă şi de violentă ca şi moartea: Iubirea care devoră. În nici un moment nu şovăisem şi nu-mi fusese teamă, pentru că nu aveam prejudecăţi legate de iubirea universală. Dar avem cu toţii prejudecăţi legate de moarte, fără să înţelegem că ea nu este decât o altă manifestare a lui Agape. I-am răspuns lui Petrus că, după toţi anii aceştia de învăţătură, frica de moarte practic mă părăsise. În realitate, mi-era mai frică de modul de a mori decât de moartea propriu-zisă.

  „Atunci, în seara asta, trăieşte experienţa celui mai înspăimântător mod de a muri.”

  Şi Petrus m-a învăţat EXERCIŢIUL ÎNGROPATULUI DE VIU.

  „Nu trebuie să-l faci decât o singură dată”, a spus el, în timp ce-mi reaminteam un exerciţiu de teatru foarte asemănător. „Trebuie să trezeşti tot adevărul, toată teama necesară pentru ca exerciţiul să poată ajunge până în fundul sufletului tău, şi să faci să cadă masca de oroare care acoperă faţa prietenoasă a morţii tale.”

  Petrus s-a ridicat, şi i-am văzut silueta detaşându-se pe cerul incendiat de apusul soarelui.

  Cum rămăsesem aşezat, părea o figură impunătoare, gigantică.

  „Petrus, mai am o întrebare.

  — Care?

  — Azi dimineaţă, erai mut şi straniu. Ai ghicit înaintea mea sosirea câinelui. Cum a fost posibil lucrul ăsta?

  Când am trăit împreună Iubirea care devoră, am împărtăşit absolutul. Absolutul arată tuturor oamenilor ce sunt ei în realitate, o imensă ţesătură de cauze şi efecte, fiecare mic gest al unuia reflectându-se în viaţa celuilalt. În dimineaţa aceasta, această parte de absolut era încă foarte vie în sufletul meu. Te înţelegeam, nu numai pe tine, dar tot ce există în lume, fără limitări în spaţiu sau timp. Acum, efectul a slăbit, şi nu va reveni decât data viitoare când voi experimenta Iubirea care devoră.”

  Mi-a reamintit proasta dispoziţie a lui Petrus de dimineaţă. Dacă spunea adevărul, lumea traversa o trecere foarte dificilă.

  „Am să te aştept la Parador, a spus el îndepărtându-se. Am să las numele tău la recepţie.”

  L-am urmărit cu privirea cât timp am putut. Pe câmpul din stânga mea, lucrătorii îşi terminaseră lucrul şi se întorceau acasă. M-am hotărât să fac exerciţiul imediat ce va cădea noaptea.

  Eram calm. Era prima oară când rămâneam complet singur de când începuse în să străbat ciudatul drum al Sfântului Iacob. M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi în jur, dar noaptea se lăsa rapid şi am hotărât să mă întorc spre copac, de teamă să nu mă pierd. Înainte ca întunericul să fie deplin, am memorat distanţa de la copac la drum. Cum nu era nici o lumină care m-ar fi putut deranja, mă