Până atunci, nu-mi era frică, şi-mi ziceam că trebuie multă imaginaţie pentru a deştepta în mine fricile unei morţi oribile. Dar nu contează câţi ani ai: când cade noaptea, aduce cu ea frici ascunse în sufletul nostru din copilărie. Cu cât se făcea mai întuneric, mă simţeam mai tulburat.

  Eram acolo, singur în mijlocul câmpiei, şi, dacă aş fi strigat, nimeni nu m-ar fi auzit. Mi-am reamintit că în dimineaţa aceea aproape că făcusem un atac. Niciodată, în toată viaţa mea, nu-mi simţisem inima bătând astfel.

  Şi dacă muream? Logic, totul s-ar fi terminat. Cu toate acestea, pe drumul Tradiţiei, conversasem deja cu numeroase spirite. Aveam certitudinea absolută a vieţii după moarte, dar nu mă întrebasem niciodată cum se petrecea această tranziţie. Trebuie că era cumplit să treci dintr-o dimensiune în alta, oricât de bine pregătit ai fi fost. Dacă aş fi murit azi-dimineaţă, de exemplu, drumul Sfântului Iacob, anii mei de studii, regretele familiei mele, banii ascunşi în centura mea n-ar fi avut nici cel mai mic sens. Mi-am adus aminte de o plantă pe care o aveam pe birou, în Brazilia. Planta va exista mereu, la fel ca şi omnibuzul, negustorul de legume din colţ care te făcea mereu să dai mai mult, telefonista care îmi dădea cu drăgălăşenie numere de telefon de pe lista roşie. Toate aceste lucruri minore, care ar fi putut dispărea dacă făceam un infarct azi-dimineaţă căpătau deodată o importanţă enormă pentru mine. Ele, şi nu stelele sau înţelepciunea, mă asigurau că sunt în viaţă.

  Noaptea era neagră acum, şi, la orizont, puteam distinge slaba lucire a oraşului. M-am lungit pe pământ şi am privit ramurile copacului de deasupra capului meu. Curând, am auzit zgomote stranii, de toate felurile. Erau animalele de noapte care ieşeau la vânătoare. Petrus nu putea să le ştie pe toate, de vreme ce era, ca şi mine, o fiinţă umană. Ce garanţie aveam că nu existau, într-adevăr, şerpi veninoşi? Şi lupii, eternii lupi ai Europei, poate că hotărâseră, simţindu-mi mirosul, să petreacă noaptea pe aici? Un zgomot foarte violent, asemănător cu cel al unei crengi care se rupe, m-a făcut să tresar, şi inima a început să-mi bată din nou cu putere.

  Eram foarte tensionat. Cel mai bine era să fac exerciţiul şi să mă duc la hotel. M-am liniştit puţin câte puţin şi mi-am încrucişat mâinile pe piept, în postura mortului. Ceva, foarte aproape, a început să se mişte. M-am ridicat dintr-un salt.

  Nu era nimic. Noaptea invadase totul, şi adusese cu ea cortegiul de frici omeneşti. M-am lungit din nou, decis de data aceasta să fac din orice frică un stimulent pentru exerciţiu. Am constatat că, deşi temperatura scăzuse mult, eram transpirat.

  Mi-am imaginat sicriul închis, şi cuiele bătute. Eram nemişcat, dar viu, şi voiam să spun familiei mele, care vedea tot, că o iubeam, dar nici un sunet nu-mi ieşea din gură. Tatăl meu, mama mea plângând, prietenii în jurul meu, şi eu eram singur! Toate aceste fiinţe dragi stăteau acolo, şi nimeni nu era în stare să constate că eram viu, că nu făcusem încă tot ce voiam să realizez în această lume. Încercam cu disperare să deschid ochii, să fac un semn, să bat în capacul sicriului. Dar nimic în corpul meu nu se mişca.

  Am simţit sicriul clătinându-se. Mă transportau spre groapă. Puteam să aud zgomotul inelelor frecându-se de curelele metalice, şi paşii oamenilor din cortegiu, vocile care discutau. Cineva a spus că va fi o cină mai târziu, altul a comentat că murisem de tânăr. Parfumul florilor din jurul capului meu mă sufoca.

  Mi-am amintit că nu făcusem curte la două sau trei femei, de teama de a nu fi respins. Mi-am amintit şi anumite ocazii în care renunţasem la dorinţele mele, crezând că voi putea amâna pe mai târziu realizarea lor. Am simţit o tristeţe profundă, nu numai pentru că eram îngropat de viu, ci pentru că-mi fusese frică să trăiesc. Ce înseamnă teama de a şterge un refuz, de a amâna ceva pe mai târziu, dacă cel mai important lucru este să te bucuri din plin de viaţă? Eram prizonier în sicriul meu şi era prea târziu să mă întorc înapoi şi să am curajul de care-ar fi trebuit să dau dovadă.

  Fusesem propriul meu Iuda, trădător de mine însumi. Eram acolo fără să pot mişca un muşchi, strigând în minte după ajutor, în vreme ce oamenii de afară erau cufundaţi în viaţă, preocupaţi de ce aveau să facă diseară, privind statui şi edificii pe care nu le voi mai vedea niciodată. M-a invadat sentimentul unei mari nedreptăţi, nedreptatea de a fi fost îngropat, în timp ce ceilalţi continua să trăiască. Ar fi fost de preferat o mare catastrofă, şi să fim toţi împreună pe aceeaşi corabie, îndreptându-ne spre acelaşi punct negru spre care eram purtat. Ajutor! Sunt viu, nu sunt mort, mintea-mi funcţionează încă!

  Mi-au pus sicriul pe marginea gropii. Au să mă îngroape! Soţia mea mă va uita, se va recăsători şi va cheltui banii pe care ne-am forţat să-i economisim în toţi aceşti ani… dar ce importanţă are! Vreau să fiu cu ea acum, pentru că sunt viu!

  Aud plânsete, simt că şi din ochii mei curg lacrimi. Dacă ar deschide sicriul în acest moment, şi-ar da seama, şi m-ar salva. Dar sicriul coboară inexorabil. Deodată, totul devine întunecat. Până atunci, o mică strălucire de lumină trecea prin marginea sicriului, acum întunericul e absolut. Lopeţile groparilor astupă groapa, şi eu sunt viu! Îngropat de viu! Aerul devine greu, parfumul florilor insuportabil, şi aud paşii oamenilor care se îndepărtează. Teroarea e totală. Nu reuşesc să mă mişc, şi ei au plecat acum. Curând se va face noapte şi nimeni nu mă va auzi ciocănind din mormânt!

  Nimeni n-a auzit strigătele scoase de mintea mea, sunt singur şi întunericul, aerul sufocant,