parfumul florilor mă înnebunesc. Deodată, un zgomot. Sunt viermii, viermii care se apropie să mă devore de viu. Încerc cu toate forţele să mişc un membru, dar rămân inert. Viermii mi se urcă pe corp. Sunt graşi şi reci. Trec peste faţă, îmi intră în pantaloni. Unul dintre ei pătrunde în anus, un altul dispare prin nară. Ajutor! Sunt devorat de viu şi nimeni nu mă aude, nimeni nu spune nimic. Viermele intrat prin nară îmi coboară în gât. Altul mi se bagă în ureche. Trebuie să ies de aici! Unde e Dumnezeu, care nu răspunde? Au început să-mi mănânce gâtul şi nu voi mai putea să strig! Intră prin toate părţile, prin ureche, prin colţul gurii, prin gaura penisului. Simt chestiile astea băloase şi grase în interiorul meu, trebuie să strig, trebuie să mă eliberez! Sunt imobilizat în acest mormânt întunecat şi rece, singur, mâncat de viu. Aerul îmi lipseşte, iar viermii mă mănâncă. Trebui să mă mişc! Trebuie să fac să explodeze sicriul! Dumnezeul meu, reuneşte-mi toate forţele, pentru că trebuie să mă mişc! TREBUIE SĂ IES DE AICI, TREBUIE. MĂ VOI MIŞCA! MĂ VOI MIŞCA!

  AM REUŞIT!

  Scândurile sicriului s-au făcut ţăndări, mormântul a dispărut, şi mi-am umplut pieptul cu aerul curat al drumului Sfântului Iacob. Trupul îmi tremura din creştet până în tălpi, leoarcă de transpiraţie. M-am mişcat puţin şi am înţeles că intestinele mi se goliseră. Dar nimic din toate acestea n-avea importanţă: eram în viaţă.

  Tremuratul se prelungea şi n-am făcut nici cel mai mic efort ca să-l controlez. O imensă senzaţie de calm interior m-a invadat, şi am simţit un fel de prezenţă alături. M-am uitat şi am văzut chipul morţii mele. Nu era moartea pe care o experimentasem câteva minute mai devreme, ci moartea mea adevărată, prietenă şi sfătuitoare, mulţumită căreia nu voi mai fi niciodată laş nici măcar o singură zi din viaţa mea. De acum înainte, ea mă va susţine mai bine decât mâna şi sfaturile lui Petrus. Ea n-o să-mi mai permită să las pe mai târziu ceea ce aş putea trăi acum. Ea n-o să mă mai lase să fug de luptele existenţei şi mă va ajuta să lupt Lupta cea Bună. Niciodată, în nici un moment, nu mă voi mai simţi ridicol să fac nici cel mai mic gest. Ea era aici, afirmând că atunci când mă va lua de mână ca să călătorim spre alte lumi, nu trebuia să iau cu mine cel mai mare dintre păcate: regretul. Sigur de prezenţa ei, privindu-i faţa prietenoasă, am avut certitudinea că voi bea cu aviditate din izvorul de apă vie care este această existenţă.

  Noaptea nu mai avea nici secrete, nici temeri. Era o noapte fericită, o noapte de pace. Când tremuratul a dispărut, m-am îndreptat spre cisternele celor ce lucrau câmpurile. Mi-am curăţat bermudele şi mi-am pus o altă pereche pe care o aveam în rucsac. M-am întors apoi la copac şi am mâncat cele două sandviciuri pe care mi le lăsase Petrus. Era hrana cea mai delicioasă din lume, pentru că eram în viaţă şi moartea nu mă mai speria.

  Am hotărât să dorm în acel loc. Întunericul nopţii n-a fost niciodată mai liniştit.

  VICIILE PERSONALE.

  Ne aflam pe un câmp imens, un câmp cu grâu neted şi monoton, care se întindea pe tot orizontul. Uniformitatea peisajului nu era întreruptă decât de o coloană medievală pe care se afla o cruce, care marca drumul pelerinilor. În dreptul coloanei, Petrus şi-a aruncat rucsacul pe pământ şi s-a aşezat în genunchi. M-a invitat să fac acelaşi lucru.

  „Ne vom ruga. Ne vom ruga pentru singurul lucru care-l face să eşueze pe un pelerin când îţi găseşte sabia: viciile personale. Cu toate că învaţă de la Mari Maeştri să-i dirijeze lama, una din mâinile sale îi va fi întotdeauna cel mai rău duşman. Ne vom ruga pentru ca, dacă-ţi vei găsi vreodată sabia, să o ţii mereu cu mâna care nu greşeşte.”

  Era ora două după-amiaza. Nu se auzea nici un zgomot, şi Petrus a început: „Ai milă, Doamne, căci suntem pelerini în drum spre Compostella, şi ăsta poate fi un viciu. În infinita Ta milă, fă ca niciodată să nu întoarcem cunoaşterea împotriva noastră înşine.

  „Îndurare pentru cei cărora le e milă de ei înşişi şi se consideră buni şi cred că viaţa îi tratează nedrept, pentru că nu meritau ceea ce li s-a întâmplat – pentru că aceştia nu vor reuşi niciodată să lupte Lupta cea Bună. Şi îndurare pentru cei care sunt cruzi faţă de ei înşişi, şi nu văd răul decât în propriile lor fapte şi se consideră vinovaţi de nedreptăţile lumii. Pentru că aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „Chiar şi firele de păr ale capului tău sunt numărate.” „Îndurare pentru cei care comandă, şi pentru cei care înfăptuiesc ore de muncă şi se sacrifică, în schimbul unei duminici când totul e închis, şi nu ai unde să mergi. Îndurare pentru cei care-ţi sfinţesc opera, merg dincolo de limitele propriei Tale nebunii şi sfârşesc îndatoraţi sau ţintuiţi pe cruce de proprii lor fraţi. Pentru că aceştia nu cunosc legea ta cere spune: „Fii prudent precum şarpele şi simplu precum porumbeii.” „Îndurare pentru că omul poate să învingă lumea şi să nu se angajeze niciodată în Lupta cea Bună împotriva lui însuşi. Şi îndurare pentru cei care au câştigat Lupta cea Bună şi acum sunt la răscruci şi în crâşmele vieţii, pentru că nu au reuşit să învingă lumea. Pentru că aceia nu au cunoscut legea Ta care spune: „Cel care-mi respectă cuvântul trebuie să-şi edifice casa în piatră.” „Îndurare pentru aceia cărora le e teamă să ţină în mână pana, penelul, instrumentul sau unealta, pentru că gândesc că cineva le-a folosit deja mai bine, şi nu se simt demni să intre în lumea minunată a artei. Dar şi mai multă îndurare pentru aceia care au luat pana, penelul, instrumentul sau unealta şi au transformat inspiraţia într-un sentiment meschin şi se cred mai buni