decât ceilalţi. Aceia n-au cunoscut legea Ta care spune că: „Nimic nu este ocultat decât pentru a fi dezvăluit, şi nimic nu este ascuns decât pentru a fi revelat.” „Îndurare pentru aceia care mănâncă şi beau şi se satură, dar sunt nefericiţi şi singuri cu abundenţa lor. Dar şi mai multă îndurare pentru cei care postesc, cenzurează, interzic şi se simt sfinţi, ducându-se să slăvească numele Tău în pieţe. Pentru că aceia nu cunosc legea Ta care spune: „Dacă mărturisesc despre mine însumi, mărturia mea nu e autentică.” „Îndurare pentru aceia care se tem de moarte şi nu recunosc multele regate prin care au trecut, şi numeroasele morţi de care au murit deja, şi sunt nefericiţi pentru că cred că totul se va termina într-o zi. Dar şi mai multă îndurare pentru cei care şi-au cunoscut deja numeroasele morţi de care au murit deja, şi azi se cred nemuritori, pentru că nu cunosc legea Ta care spune: „Cel care va bea din această apă nu va mai şti niciodată ce e setea.” „Îndurare pentru cei care reduc universul la o explicaţie, pe Dumnezeu la o licoare magică, şi omul la o fiinţă ale cărei nevoi de bază trebuie satisfăcute, pentru că aceia nu vor auzi niciodată muzica sferelor. Dar şi mai multă îndurare pentru cei cu o credinţă fanatică, şi care transformă mercurul în aur în laboratoare, şi se înconjoară de cărţi care relatează despre secretele tarotului şi puterea piramidelor. Pentru că aceia nu cunosc legea Ta care spune: „Împărăţia Cerului aparţine copiilor.” „Îndurare pentru acei care nu văd pe nimeni în afara lor înşişi, pentru care ceilalţi sunt un spectacol vag şi îndepărtat atunci când trec pe stradă în limuzine, şi care, retraşi în birourile lor cu aer condiţionat de la ultimul etaj, suferă în tăcere de singurătatea puterii. Dar şi mai multă îndurare pentru cei care, cu punga mereu deschisă, sunt generoşi şi vor să învingă răul doar prin iubire, pentru că aceia nu cunosc legea Ta care spune: „Cel care nu are sabie, să-şi vândă haina de pe el şi să-şi cumpere una.” „Îndurare, Doamne, pentru noi care căutăm şi îndrăznim să luăm sabia pe care Tu o promiţi, căci suntem un popor sfânt şi păcătos, răspândit pe pământ. Pentru că nu ne recunoaştem noi înşine, adesea credem că suntem îmbrăcaţi şi suntem goi, credem că facem o crimă şi de fapt salvăm pe cineva. Nu ne uita în marea Ta milă, pe noi toţi, care ţinem în acelaşi timp sabia cu o mână de înger, şi cu o mână de demon. Pentru că noi suntem pe lume, rămânem în lume şi avem nevoie de Tine. Avem întotdeauna nevoie de legea Ta care spune: „Când v-am trimis, nu aveaţi nici sac, nici traistă, nici încălţări, şi nu v-a lipsit nimic.”

  Petrus a tăcut. Liniştea s-a prelungit. Privea fix la câmpul cu grâu din jurul nostru.

  CUCERIREA.

  Am ajuns într-o după-masă la ruinele unui vechi castel ale Ordinului Templierilor. Ne-am aşezat să ne odihnim. Petrus şi-a fumat ţigara tradiţională şi eu am băut puţin vin pe care-l păstrasem de la prânz. Am privit peisajul din jur: câteva case de lucrători, turnul castelului, câmpul cu ridicăturile lui, ogoarele lucrate, pregătite pentru însămânţat. Deodată, la dreapta mea, trecând pe lângă zidurile în ruină, am văzut un păstor care se întorcea de pe câmp cu caprele lui. Cerul era roşu, praful ridicat de animale a dat peisajului aparenţa difuză a unui vis, a unei viziuni magice. Păstorul a ridicat mâna făcând un semn. I-am răspuns.

  Caprele au trecut prin faţa noastră şi şi-au continuat drumul. Petrus s-a ridicat. Scena îl impresionase.

  „Să mergem. Trebuie să ne grăbim, a spus el.

  — De ce?

  — Pentru că. În fine, nu crezi că am petrecut foarte mult timp pe drumul Sfântului Iacob?”

  Dar ceva îmi spunea că graba lui era legată de scena cu păstorul şi caprele.

  Două zile mai târziu, am ajuns la poalele munţilor care se ridicau în sud, rupând monotonia imenselor câmpuri cu grâu. Cu toată existenţa unor movile naturale, terenul era bine marcat cu semnele galbene despre care ne vorbise Padre Jordi. Cu toate acestea, Petrus, fără să-mi dea vreo explicaţie, s-a îndepărtat puţin câte puţin de semne, îndreptându-se către nord. I-am atras atenţia asupra acestui fapt, şi el mi-a răspuns sec că el era ghidul meu şi că ştia unde mă duce.

  La capătul unei jumătăţi de oră de mers, aproximativ, am auzit ceva care semăna cu zgomotul unei căderi de apă. În jurul nostru nu erau decât câmpuri arse de soare şi am căutat locul de unde ar fi putut veni zgomotul. Dar pe măsură ce înaintam, zgomotul creştea, până când n-a mai existat nici o umbră de îndoială asupra originii sale: o cădere de apă. Dar, ieşit din comun, priveam în jurul meu şi nu vedeam nici munţi, nici căderi de apă.

  Atunci, după ce am ocolit o movilă, m-am aflat deodată în faţa unei opere impresionante a naturii: într-o depresiune de teren care ar fi putut cuprinde un imobil cu cinci etaje, o pânză de apă cobora spre direcţia centrului pământului. Pe malurile imensei cavităţi, o vegetaţie luxuriantă, total diferită, înconjura căderea de apă.

  „Vom coborî”, a anunţat Petrus.

  Am început coborârea, şi m-am gândit la Jules Verne, era ca şi cum ne îndreptam spre centrul Pământului. Panta era abruptă, şi a trebuit să mă ţin de ramuri cu spini şi de pietre tăioase ca să nu cad. Am ajuns pe fundul depresiunii cu braţele şi picioarele numai zgârieturi.

  „Frumoasă operă a naturii”, a comentat Petrus.

  L-am aprobat. O oază în mijlocul deşertului, o vegetaţie densă şi picături de apă formând un curcubeu, toate astea erau la fel de frumoase văzute de jos, ca şi de sus.

  „Aici natura îşi arată forţa, a insistat el.

  — E adevărat, am întărit eu.

  — Ne permite să ne demonstrăm şi noi forţa. Vom urca înapoi. Prin mijlocul apei.”