Am privit din nou spectacolul. Nu mai vedeam frumoasa oază, capriciu sofisticat al naturii. Mă aflam în faţa unui perete de peste cincisprezece metri înălţime, de-a lungul căruia apa cădea cu mare zgomot. Adâncimea bazinului format de cascadă nu depăşea înălţimea unui om, în vreme ce râul se scurgea cu un zgomot asurzitor printr-o deschizătură care trebuie că ajungea în măruntaiele pământului. Pe perete nu exista nici o priză, şi bazinul nu era suficient de adânc pentru a amortiza o cădere. Sarcina mi se părea absolut imposibilă.

  Mi-am reamintit o scenă care se petrecuse cu cinci ani înainte, în timpul unui ritual foarte periculos, care includea, ca şi aici, o căţărare. Maestrul mă lăsase să hotărăsc dacă vreau să continui sau nu. Eram mai tânăr, fascinat de puterile şi de miracolele Tradiţiei. Am hotărât să continui. Trebuia să-mi dovedesc curajul şi bravura.

  După aproximativ o oră de căţărare, înainte de locul cel mai dificil al ascensiunii, s-a pornit un vânt cu o putere neaşteptată, şi a trebuit să mă agăţ cu toate forţele de mica platformă de care mă sprijineam, ca să nu fiu aruncat jos. Am închis ochii, aşteptându-mă la ce era mai rău, cu unghiile înfipte în stâncă. Mare mi-a fost surpriza să constat, în clipa următoare, că cineva mă ajuta să-mi păstrez o poziţie confortabilă şi sigură. Am deschis ochii: Maestrul se găsea lângă mine. A desenat în aer anumite figuri, şi vântul s-a oprit subit. Cu o agilitate stranie, apropiată adesea de pure exerciţii de levitaţie, a coborât din nou şi m-a invitat să fac la fel.

  Am ajuns jos cu picioarele tremurând, şi l-am întrebat cu indignare de ce oprise vântul înainte de a mă atinge.

  „Pentru că eu sunt acela care a făcut vântul să sufle.

  — Ca să mă omori?

  — Ca să te salvez. Nu ai fi în stare să escaladezi acest munte. Când te-am întrebat dacă vrei să urci, nu era ca să-şi testez curajul. Îţi testam înţelepciunea.

  „Ai inventat un ordin pe care nu ţi l-am dat, mi-a explicat Maestrul. Dacă ştiai să levitezi, n-ar fi fost o problemă. Dar tu ţi-ai propus să fii curajos, atunci când era suficient să fii inteligent.”

  În ziua aceea, el mi-a vorbit despre magi care înnebuniseră în timpul procesului de iluminare, care nu mai puteau să-şi distingă propriile puteri de cele ale discipolilor. De-a lungul vieţii mele, am cunoscut mari oameni pe drumul Tradiţiei. Am întâlnit chiar trei Maeştri – inclusiv al meu – capabili să ducă stăpânirea fizică la nivele mult mai înalte decât cele la care omul ar putea visa. Am văzut minuni, premoniţii care s-au adeverit, reîncarnări. Maestrul mi-a vorbit de războiul Malvinelor cu două luni înainte ca argentinienii să invadeze insulele. L-a descris în detaliu şi mi-a explicat cauzele astrale ale acestui conflict.

  Din ziua aceea, am descoperit în plus că anumiţi magi, cum a spus Maestrul, „înnebuniseră în timpul procesului de iluminare”. Aceşti oameni semănau cu Maeştrii aproape în toate privinţele, în afara puterilor lor> l-am văzut pe unul dintre ei, graţie unei concentrări extreme, făcând să germineze o sămânţă în cincisprezece minute. Dar acel om, şi alţi câţiva, duseseră numeroşi discipoli la nebunie şi disperare. Unii sfârşiseră în spitale psihiatrice, şi era confirmată şi povestea unei sinucideri. Aceşti oameni se aflau pe o celebră „listă neagră” a Tradiţiei, dar era imposibil de păstrat un control asupra lor. Şi în zilele noastre, mulţi dintre ei îşi continuă activităţile.

  Toată această poveste mi-a trecut prin minte într-o fracţiune de secundă, în faţa acestei cascade imposibil de escaladat. M-am gândit la tot acest timp în care eu şi Petrus mersesem împreună pe drum, mi-am amintit de câinele care mă atacase şi nu-i făcuse nici un rău lui, la lipsa lui de control faţă de chelner în restaurant, la beţia din timpul nunţii.

  „Petrus, nu se pune problema să urc acest perete. Pentru un singur motiv: este imposibil.”

  Nu mi-a răspuns nimic. S-a aşezat în iarbă şi eu am făcut acelaşi lucru. Am rămas tăcuţi mai mult de un sfert de ceas. Dezarmat de tăcerea lui, am luat iniţiativa de a vorbi iar.

  „Petrus, nu vreau să urc această cascadă pentru că am să cad. Ştiu că nu voi muri, pentru că atunci când am văzut chipul morţii mele, am văzut şi ziua în care va veni dacă sunt fidel drumului meu. Dar pot să cad şi să rămân paralizat pentru restul vieţii mele.

  — Paulo, Paulo…” M-a privit şi a zâmbit. Se schimbase total. Avea în voce un pic de Iubire care devoră şi ochii strălucitori.

  „O să spui că rup legământul de ascultare pe care l-am făcut înainte de a întreprinde Drumul?

  — Nu rupi nici un legământ. Nu simţi nici frică, nici lene. Fără îndoială, nu crezi nici că-ţi dau un ordin inutil. Nu vrei să urci, pentru că trebuie că te gândeşti la magii negri14. A-ţi folosi puterea de decizie nu înseamnă ruperea unui legământ. Această putere nu-i este niciodată refuzată unui pelerin.”

  Am privit cascada şi m-am întors spre Petrus. Evaluam posibilităţile de a urca, şi nu găseam niciuna.

  „Fii atent, a reluat el. Voi urca înaintea ta, fără am mă servi de nici un dar. Şi voi reuşi. Şi dacă ajung sus, pur şi simplu pentru că voi fi ştiut unde să-mi plasez picioarele, va trebui să faci acelaşi lucru. În felul acesta, îţi voi anula puterea de decizie. Dacă refuzi după ce m-ai văzut urcând, asta va însemna că rupi un legământ.”

  Petrus s-a descălţat. Avea cel puţin cu zece ani mai mult decât mine, şi, dacă reuşea, nu mai aveam nici un argument. Am privit căderea de apă şi am simţit ceva rece în stomac.

  Dar el nu s-a mişcat. Cu picioarele goale, a rămas aşezat în acelaşi loc. A început să contemple cerul şi a spus: „La câţiva kilometri de aici, în 1502, Fecioara s-a arătat unui păstor. Astăzi e sărbătoarea ei