– sărbătoarea Fecioarei Drumului – şi îi voi consacra ei izbânda mea. Te sfătuiesc să faci la fel. Consacrarea unei izbânzi. Nu-ţi arăta durerea din picioare, nici rănile de pe mâinile zgâriate de pietre. Toată lumea consacră doar durerea penitenţelor lor. Nu e nimic condamnabil în asta, dar eu cred că ea ar fi fericită dacă, pe lângă suferinţe, oamenii i-ar consacra şi bucuriile lor.”

  Nu eram de loc dispus să vorbesc. Continuam să pun la îndoială capacitatea lui Petrus de a escalada acest zid. Îmi spuneam că toată această întâmplare era o farsă; de fapt, mă înşela folosind cuvinte frumoase, pentru a mă obliga apoi să fac ceva ce nu voiam să fac. Cu toate aceste, pentru orice eventualitate, am închis ochii şi m-am rugat la Fecioara Drumului. Am făcut promisiunea că, dacă Petrus şi cu mine escaladam zidul, voi reveni cândva în acest loc.

  „Tot ce-ai învăţat până acum nu are sens decât dacă-i găseşti o aplicare. Aminteşte-ţi, drumul Sfântului Iacob este drumul oamenilor obişnuiţi. Ţi-am spus-o de mii de ori. Pe Drum, ca şi în viaţă, înţelepciunea nu are valoare decât dacă îl poate ajuta pe om să învingă un obstacol.

  „Un ciocan n-ar avea nici o raţiune de a fi, dacă nu ar exista cuie pentru ca el să le bată. Dar existenţa cuielor nu este suficientă. Ciocanul trebuie să se aşeze în mâna Maestrului şi să fie utilizat potrivit funcţiei sale.”

  Mi-am reamintit cuvintele Maestrului la Itatiaia: „Cel care posedă o sabie, trebuie să o pună neîncetat la încercare, ca să nu se ruginească în teacă.” „Cascada este locul unde vei pune în practică tot ceea ce ai învăţat până în prezent, a precizat ghidul meu. Ai deja un avantaj: îţi cunoşti data morţii, şi această frică nu te va paraliza în clipa în care va trebui să decizi rapid unde să te sprijini. Dar aminteşte-ţi că trebuie să iei în considerare apa şi că ea este cea care îţi va aduce ceea ce vei avea nevoie. Nu uita să-ţi înfigi unghia în degetul mare dacă te domină un gând rău.

  „Mai ales, trebuie ca în fiecare moment al ascensiunii să te sprijini pe Iubirea care devoră. Ea este aceea care ghidează şi justifică fiecare din paşii tăi.”

  Petrus a tăcut. S-a dezbrăcat complet. Apoi a intrat tot în apa rece a micii lagune, şi şi-a ridicat braţele spre cer. Am văzut că era fericit, bucurându-se de prospeţimea apei şi de curcubeele pe care picăturile de apă le formau în jurul nostru.

  „Încă ceva, a spus el înainte de a pătrunde sub perdeaua cascadei. Această cădere de apă te va învăţa maniera de a fi Maestru. Voi urca, dar va exista mereu un văl de apă între tine şi mine. Voi urca fără ca tu să poţi să vezi exact unde-mi pun picioarele şi mâinile.

  „În acelaşi fel, un discipol nu poate niciodată imita paşii ghidului său. Fiecare are modul său de a vedea viaţa, de a trăi greutăţile şi izbânzile. A învăţa pe cineva înseamnă a-i arăta ceea ce este posibil. A învăţa înseamnă a face lucrul acela posibil pentru sine însuşi.”

  N-am mai spus nimic. A intrat sub cascadă şi a început să urce. Îi distingeam silueta, la fel cum vezi pe cineva printr-un geam mai. Lent şi inexorabil, avansa spre sus. Cu cât se apropia de vârf, cu atât mi-era mai teamă, pentru că avea să vină momentul când trebuia să fac şi eu acelaşi lucru. În fine, momentul cel mai cumplit a sosit: desprinderea de apa care se prăvălea, continuând să se mişte spre în sus. Forţa cascadei ar fi trebuit să-l arunce înapoi pe pământ. Dar capul lui Petrus a apărut, şi apa care cădea îl îmbrăca într-o mantie argintie. Viziunea a fost foarte scurtă. Brusc, şi-a ridicat trupul, agăţându-se cu toate mijloacele de locul drept – fiind încă în mijlocul apei. L-am pierdut din vedere câteva secunde.

  În sfârşit, a apărut pe unul dintre maluri. Cu corpul ud, inundat de lumina soarelui, surâdea.

  „Haide! A strigat făcând semne cu mâinile. E rândul tău!”

  Era rândul meu. Sau ar fi trebuit să renunţ pentru totdeauna la sabia mea.

  Mi-am scos hainele, şi m-am rugat din nou Fecioarei Drumului. Apoi am plonjat cu capul în apă. Era îngheţată, şi corpul mi s-a contractat, dar curând am simţit o senzaţie plăcută. Fără să mai reflectez, m-am îndreptat direct spre căderea de apă.

  Impactul apei asupra capului meu mi-a dat absurdul „simţ al realului” care-l face pe om slab în momentele în care credinţa şi forţa sa i-ar fi cel mai mult necesare. Căderea de apă era mult mai violentă decât îmi imaginasem, şi, dacă o primeam în plin piept, m-ar fi putut răsturna, chiar dacă ambele picioare mi-erau bine sprijinite pe fundul bazinului. Am străbătut curentul, şi am rămas între piatră şi apă, cu corpul adăpostit într-un spaţiu restrâns, lipit de stâncă. Treaba mi s-a părut atunci mai uşoară decât aş fi crezut.

  Ceea ce-mi apărea drept un perete neted din afară, avea de fapt numeroase asperităţi. M-a înnebunit doar ideea că aş fi putut renunţa la sabie de frica unei pietre netede, când de fapt era vorba de un tip de stâncă pe care mă mai căţărasem de zeci de ori. Mi se părea că aud vocea lui Petrus: „Vezi? O dată rezolvată, o problemă este de o simplitate zdrobitoare.”

  M-am căţărat, cu faţa lipită de roca umedă. În zece minute, parcursesem deja jumătate din înălţime. Nu mai rămânea decât să traversez cascada în vârf. Victoria cucerită în această ascensiune n-ar servi la nimic dacă nu-i veneam de hac micului tronson care mă separa de aerul liber. Acolo se afla primejdia, şi nu văzusem bine cum o depăşise Petrus. Am reînceput să mă rog Fecioarei Drumului, o Fecioară despre care nu mai auzisem vorbindu-se înainte, şi în care, cu toate acestea, îmi puneam acum întreaga credinţa, întreaga speranţă de victorie. Cu grijă, mi-am strecurat mai