Apa m-a învăluit şi mi-a împiedicat vederea. I-am simţit forţa şi m-am agăţat strâns de stâncă, aplecând capul, pentru a forma un buzunar de aer de respirat. Aveam toată încrederea în picioarele şi mâinile mele. Ele ţinuseră vechea mea sabie, iar picioarele parcurseseră drumul Sfântului Iacob. Îmi erau aliaţi fideli. Dar zgomotul apei în urechi era asurzitor, şi respiram cu dificultate. Mi-am băgat capul în curent, şi, vreme de câteva secunde, totul s-a făcut negru. Mă luptam să rămân agăţat de stânci, dar vacarmul părea să mă ducă spre un loc misterios şi îndepărtat, unde nimic nu mai avea nici cea mai mică importanţă, şi unde aveam să ajung dacă mă lăsam pradă acestei forţe. Efortul supraomenesc pe care-l depuneam pentru a rămâne lipit de stâncă nu ar mai fi fost necesar: totul ar fi fost odihnă şi pace.

  Cu toate acestea, picioarele şi mâinile mele au rezistat acestei tentaţii mortale. Şi capul a început să iasă lent din pânza de apă, la fel cum intrase. Eram cuprins de o dragoste profundă pentru corpul meu, care mă ajuta în această aventură nebunească, aventura unui om care străbătea o cascadă în căutarea sabiei sale.

  Atunci, am văzut soarele strălucind deasupra mea, şi am inspirat adânc. Asta mi-a dat o nouă putere. Am privit împrejur, şi am zărit, la câţiva centimetri, locul drept prin care trecusem şi care reprezenta sfârşitul călătoriei. Eram foarte tentat să mă grăbesc să mă agăţ de el, dar nu vedeam nici o priză care să-mi permită să fac asta, din pricina apei care cădea. Impulsul final era violent, dar nu era încă momentul izbânzii, şi trebuia să mă controlez. Era momentul cel mai critic din toată căţărarea, apa lovindu-mi pieptul, presiunea ameninţând să mă arunce spre pământ, de unde îndrăznisem să ies, împins de visele mele.

  Nu era momentul să mă gândesc la Maeştri, la prieteni, şi nu puteam privi în lături pentru a vedea dacă Petrus era în măsură să mă salveze în caz că aş fi alunecat. Trebuie că făcuse această căţărare de un milion de ori, m-am gândit eu, şi trebuie că ştie că am disperată nevoie de ajutor. Dar m-a abandonat. Sau poate că nu m-a abandonat, poate că e în spatele meu, dar eu nu pot întoarce capul, asta m-ar dezechilibra. Trebuie să reuşesc să izbândesc singur.

  Mi-am menţinut picioarele şi o mână încleştate de stâncă, în vreme ce cealaltă se elibera şi căuta armonia cu apa. Nu trebuia să-i reziste, pentru că foloseam deja maximul forţelor pe care le aveam. Mâna mi-a devenit deci peşte, liberă să plece, dar ştiind perfect unde voia să ajungă. Mi-am reamintit de filmele din copilărie în care somonii săreau din căderile de apă, pentru că şi ei trebuiau să-şi atingă ţelul.

  Mâna mi s-a ridicat încet, folosindu-se de forţa apei. S-a eliberat, şi, asemeni unui somon din filmele copilăriei mele, a plonjat în apă în căutarea unui punct oarecare pe care să se sprijine pentru saltul final. Piatra fusese lustruită de secole de eroziune. Dar trebuia să existe o asperitate: dacă Petrus reuşise, înseamnă că şi eu puteam. O mare durere m-a invadat. Eram acum la un pas de final, în momentul în care forţele se împuţinează şi în care omul nu mai are încredere în el. Mi se întâmplase, în viaţa mea, să pierd în ultimul moment: traversasem înot un ocean, şi aproape că mă înecasem în valurile care se spărgeau în apropierea ţărmului. Dar eram pe drumul Sfântului Iacob, şi această poveste nu se putea repeta la infinit – trebuia să înving de data asta.

  Mâna liberă aluneca pe stânca netedă şi presiunea apei devenea din ce în ce mai puternică. Celelalte membre nu mai puteau, şi aş fi putut avea cârcei în orice moment. Apa lovea la fel de violent şi în organele mele genitale, şi durerea era intensă. Deodată, mâna mea cea liberă a găsit un sprijin. Era în afara traiectului ascensiunii, dar avea să servească celeilalte mâini mai târziu. Am reţinut mental amplasamentul acestuia, şi mâna mea, călăuzindu-mi salvarea, a întâlnit atunci, la câţiva centimetri de primul, un alt punct de sprijin care mă aştepta.

  Acolo se găsea locul unde, vreme de secole, pelerinii aflaţi în drum spre Sfântul Iacob găsiseră sprijin. M-am agăţat cu toate forţele, eliberându-mi cealaltă mână. Mai întâi aruncată înapoi de forţa râului, a atins primul sprijin. Imediat, corpul meu a urmat calea deschisă de braţe şi am sărit pe platou.

  Ultimul pas fusese străbătut. Am traversat complet curentul, şi subit, sălbăticia cascadei nu mai era decât un firicel de apă, aproape calm. M-am săltat pe mal şi m-am abandonat oboselii. Soarele îmi încălzea corpul, mi-am adus aminte că am reuşit şi eram la fel de viu ca atunci când mă aflam în bazinul de acolo de jos. În ciuda vacarmului, am perceput zgomotul paşilor lui Petrus care se apropia.

  Am vrut să mă ridic să-mi exprim bucuria, dar trupul meu epuizat a refuzat să asculte.

  „Stai liniştit, odihneşte-te. Încearcă să respiri încet.”

  Asta am făcut, şi am căzut într-un somn profund şi fără vise. La trezire, soarele coborâse la orizont şi Petrus, deja îmbrăcat, mi-a întins hainele şi mi-a spus că trebuia să ne continuăm drumul.

  „Sunt foarte obosit, am replicat eu.

  — Nu lua în seamă. Am să te învăţ să iei energie din tot ce te înconjoară.”

  Şi Petrus m-a învăţat RESPIRAŢIA RAM.

  Am făcut exerciţiul vreme de cinci minute, şi m-am simţit mai bine. M-am ridicat, mi-am pus hainele şi mi-am luat rucsacul.

  „Vino pe-aici”, mi-a poruncit Petrus. Am mers până la marginea platoului. Sub picioarele mele, vuia izvorul.

  „De aici pare cu mult mai uşor decât de jos, am remarcat eu.

  — Exact. Şi dacă ţi-aş fi arătat această perspectivă mai devreme, ai fi fost trădat. Ţi-ai fi evaluat greşit posibilităţile.”

  Eram încă slăbit, şi am repetat exerciţiul. Curând, m-am simţit în armonie