cu tot universul din jurul meu, şi acesta a pătruns în inima mea. L-am întrebat pe Petrus de ce nu mă învăţase Respiraţia RAM mai repede, pentru că simţisem lene şi oboseală destul de des pe drumul Sfântului Iacob.

  „Pentru că nu ai arătat-o niciodată”, mi-a întors el râzând, întrebându-mă dacă mai aveam din delicioşii biscuiţi cu unt pe care-i cumpărasem la Astorga.

  NEBUNIA.

  De aproape trei zile, eram într-un marş forţat. Petrus mă trezea înainte de răsăritul soarelui şi nu ne opream decât la nouă seara. Singurele momente de odihnă îngăduite aveau loc cu ocazia meselor, de vreme ce ghidul meu desfiinţase siesta din primele ore ale după-amiezii. Dădea impresia că urma un program misterios, pe care nu-mi era permis să-l cunosc.

  Comportamentul său, de altfel, se schimbase total. La început, credeam că era din cauza îndoielilor din timpul episodului cascadei, dar pe urmă am înţeles că nu era aşa. Se arăta irascibil cu toată lumea, şi îşi consulta ceasul de mai multe ori pe zi. I-am reamintit propriile lui cuvinte: noi înşine creăm noţiunea timpului.

  „Eşti cu fiecare zi mai în temă, mi-a replicat el. Vom vedea însă dacă-ţi vei pune toată această inteligenţă în practică atunci când va trebui.”

  Într-o după-amiază, eram atât de obosit de ritmul de marş, că nu mai puteam să fac nici un pas, pur şi simplu. Petrus mi-a cerut atunci să-mi scot cămaşa şi să-mi lipesc coloana vertebrală de un arbore care se găsea în apropiere. Am rămas aşa câteva minute; curând, m-am simţit mai bine. Mi-a explicat că plantele, mai ales arborii bătrâni, sunt în stare să transmită armonie oricui se reazămă de trunchi cu centrul său nervos. Vreme de câteva ore, mi-a ţinut un discurs despre proprietăţile fizice, energetice şi spirituale ale plantelor.

  Fiindcă citisem deja toate astea undeva, nu mi-am bătut capul să iau notiţe. Dar discursul lui Petrus a avut ca efect risipirea impresiei pe care o aveam cum că ar fi supărat pe mine. Am tratat apoi tăcerea lui cu mai mult respect, iar el, ghicindu-mi probabil neliniştile, încerca să se arate simpatic, atât cât îi permitea proasta sa dispoziţie din ultimele zile.

  Într-o dimineaţă, am ajuns în faţa unui pod imens, disproporţionat faţă de micul fir de apă care curgea pe dedesubt. Era o duminică, foarte devreme, şi tavernele şi barurile burgului vecin erau încă închise. Ne-am aşezat să luăm micul dejun.

  „Omul şi natura au capricii asemănătoare, am observat eu, încercând să înfirip discuţia. Noi construim poduri frumoase, iar ea se apucă să devieze cursul râurilor.

  — Seceta e de vină, a explicat el. Termină-ţi repede sandviciul, trebuie să continuăm.”

  M-am hotărât în sfârşit să-l întreb care erau motivele unei asemenea grabe.

  „Sunt de mult timp pe drumul Sfântului Iacob, ţi-am mai spus-o deja. Am multe lucruri de făcut în Italia. Trebuie să mă întorc curând.”

  Acest răspuns nu m-a convins. Era poate adevărat, dar cu siguranţă nu era singurul motiv. Când mă pregăteam să insist, a schimbat vorba.

  „Ce ştii despre acest pod?

  — Nimic. Şi chiar ţinând cont de secetă, dimensiunile lui sunt exagerate. Cred cu adevărat că râul şi-a schimbat cursul.

  — Habar n-am, a spus el. Dar e cunoscut pe drumul Sfântului Iacob ca „pasajul Onoarei”. Aceste câmpii din jurul nostru au fost scena unor bătălii sângeroase între zuavi şi vizigoţi, şi mai târziu, între soldaţii lui Alfons al III-lea şi maori. E aşa de lung poate pentru ca tot acest sânge să se poată scurge fără să inunde oraşul.”

  Era umor negru. N-am râs. Puţin deconcertat, a reluat: „Nici armatele vizigoţilor, nici strigătele de triumf ale lui Alfons al III-lea nu sunt acelea care au dat numele acestui pod. Ci o poveste de dragoste şi moarte.

  „În primele secole ale drumului Sfântului Iacob, pe măsură ce curgeau din toată Europa pelerini, preoţi, nobili, şi chiar regi care voiau să-şi aducă omagiile sfântului, au venit şi prădători şi bandiţi de drumul mare. Istoria povesteşte despre nenumărate cazuri de furt de întregi caravane şi de crime oribile comise împotriva pelerinilor solitari.”

  Totul se repetă, am gândit în forul meu interior.

  „Aşa se face că nobili cavaleri au hotărât să le acorde pelerinilor protecţia lor, şi fiecare dintre ei s-a angajat să vegheze asupra unei porţiuni din drum. Dar, după cum râurile îşi schimbă cursul, idealul oamenilor este şi el supus transformărilor. În afara faptului că-i înspăimântau pe răufăcători, cavalerii rătăcitori au început să se certe pentru a şti care era cel mai puternic şi mai curajos de pe drumul Sfântului Iacob. S-au apucat curând să se înfrunte, iar bandiţii şi-au reluat nepedepsiţi acţiunile pe drumuri.

  „Asta a durat multă vreme, până în momentul în care, în 1434, un nobil din oraşul León s-a îndrăgostit de o femeie. Se numea don Suero de Quiñones, era bogat şi puternic. A încercat prin toate mijloacele să obţină mâna doamnei sale. Dar această femeie, căreia istoria nu i-a reţinut numele, n-a vrut să audă nimic de această imensă pasiune, şi i-a respins cererea.”

  Eram avid să aflu care era legătura între o dragoste refuzată şi cearta cavalerilor rătăcitori. Petrus mi-a remarcat interesul şi mi-a promis să-mi povestească continuarea, cu condiţia să-mi termin sandviciul fără întârziere şi să ne reluăm mersul imediat.

  „Parcă ai fi mama când eram mic”, i-am răspuns eu. Dar am înghiţit restul de pâine, mi-am luat rucsacul şi am început să traversăm orăşelul adormit.

  Petrus şi-a continuat povestirea: „Rănit în amorul său propriu, cavalerul nostru a hotărât să facă exact ce fac toţi bărbaţii când se simt respinşi: întreprind un război personal. S-a jurat să facă o faptă eroică atât de importantă, încât domnişoara să nu-i mai uite niciodată numele. Timp de luni de zile, a căutat un ideal nobil căruia să-i consacre iubirea refuzată. Apoi, într-o seară, auzind vorbindu-se despre crime şi lupte pe drumul Sfântului Iacob, i-a venit o idee.

  „Şi-a adunat zece prieteni, s-a instalat