clinică un șoim cu o aripă rănită, iar eu mă ocupasem de el cu mult zel, făcând tot ce-mi stătea în putință să-l tratez. Eram unul dintre puținii oameni în care pasărea avea încredere și, când nu mă ocupam de Charlie, oposumul rănit, îl ajutam pe doctor să-l hrănească și să-i îngrijească rana. Mă ridicasem anevoie în capul oaselor, pentru că, dintr-odată, îmi simțeam corpul foarte greu.

— S-a întâmplat ceva cu șoimul?

— Da, da. Trebuie să vii cu mine imediat. Toată lumea te așteaptă.

Jake mă apucase de cot.

— Ei, hai! Chiar trebuie să pleci?

— Da. S-a întâmplat ceva cu șoimul.

Janice intrase în cameră și mă luase de mână. Bine c-o făcuse, pentru că mi-ar fi fost imposibil să mă ridic din pat și să stau în picioare de una singură. Mă împleticeam, iar Janice pur și simplu mă cărase afară din cameră și coborâse cu mine pe scări.

Odată ajunse afară, mă trăsese de braț.

— Haide! A trebuit să parchez la capătul străzii. Nu mai avem mult de mers.

Mi se părea că durase ore întregi să ajungem la mașină. Janice mă ajutase să urc pe locul din dreapta șoferului. Apoi urcase și ea, dar, în loc să pornească motorul, se prăbușise pe scaun, cu fruntea rezemată de volan.

— Trebuie să plecăm, îi spusesem eu. Au nevoie de mine la clinică.

Dar cum aș fi putut să ajut șoimul, când abia mă țineam pe picioare?

— N-au nevoie de tine. A trebuit să inventez ceva ca să te scot de acolo. Nu înțelegi ce se întâmplă?

Cu siguranță, nu înțelegeam absolut nimic din ce se întâmpla.

— Tu ce ai crezut că se întâmplă? o întrebasem.

— Nu știu sigur. Știu doar ce părea să fie.

— Ce părea? îi strigasem eu.

Janice se răsucise spre mine și înțelesesem imediat expresia ei, pentru că o mai văzusem de câteva ori. O dată, când aștepta să afle rezultatul unui examen important, în primul an, și altă dată, când bunica ei suferise o operație pe cord deschis și medicii îi dăduseră douăzeci la sută șanse de supraviețuire.

— Părea că își adusese prietenii acolo ca să se uite.

— Să se uite cum ne sărutăm?

— Annika, cred că plănuia să facă mai mult de atât.

Frica și rușinea care mă cuprinseseră când înțelesesem, în sfârșit, unde bătea Janice și faptul că interpretasem totul complet greșit mă devastaseră. Începusem să tremur și să plâng, iar Janice se aplecase peste schimbătorul de viteze și mă ținuse în brațe până mă liniștisem. La întoarcerea în camera noastră, mă băgasem în pat, ca să dorm și să scap de efectul marijuanei.

În ziua următoare, când ajunsesem la curs, mă așezasem în colțul opus al amfiteatrului. Janice stătuse cu mine la curs, știind cât de frică îmi era că Jake ar fi venit să mă caute.

În ziua aia, descoperisem ce înseamnă să ai alături nu doar o prietenă, ci pe cea mai bună prietenă.

În clipa asta, în barul Kam’s, complet în afara zonei mele de confort, simțeam suferința de a fi față în față cu un om pe care sperasem să nu-l mai văd nicicând. Probabil că mă holbasem la Jake cât retrăisem amintirile dureroase, pentru că el a ridicat paharul și mi-a făcut semn cu arătătorul, să vin la el. Nu zâmbea.

Groaza pe care o simțisem în ziua aia a ieșit clocotind la suprafață, din adâncul ființei mele, unde o ascunsesem. M-am repezit spre ușă, făcându-mi loc cu greu prin mulțime, de parcă aș fi înotat împotriva curentului, într-o apă agitată. Era ca atunci când intrasem în cantină fără pantofi, dar mai rău, pentru că acum, în afară de amintirile neplăcute, nimic nu mă împiedica să rămân acolo. La exterior, arătam ca toți ceilalți. Dar mi-am amintit că, pe dinăuntru, nu eram de-a lor.

Am deschis ușa și am dat fuga afară, pe trotuar, apoi m-am îndepărtat de bar.

— Annika! Așteaptă!

Jonathan m-a ajuns din urmă și m-a prins de încheietura mâinii, împiedicându-mă să țâșnesc în fața vreunei mașini.

— Iisuse! a exclamat el. Nu mai face chestii de-asta! Te rog, oprește-te o clipă.

A așteptat până când strada s-a eliberat de mașini, apoi și-a împletit degetele cu ale mele și m-a condus cu blândețe până la camioneta lui.

— Ești bine? Ce s-a întâmplat?

— E prea mult zgomot. Și nu suport fumul, și mai era și tipul ăla…

— Ce tip?

— Nimic. Era un tip pe care-l cunosc. Stătea la o masă, cu niște oameni.

Am simțit că-mi dau lacrimile și m-am bucurat că era întuneric, iar Jonathan nu le putea vedea.

— Preferi să mergem la mine? E liniște acolo.

Nu mă puteam abține să compar momentul ăsta cu singura ocazie când acceptasem o invitație asemănătoare. Dar alături de Jonathan mă simțeam în siguranță și știam că nu mi-ar face rău, așa că am acceptat.

 

Locuia într-un apartament foarte mic, la etajul de mijloc al unei case vechi, cu trei etaje, într-o zonă care, de fapt, era în afara campusului. Probabil că drumul pe jos până aici era lung și, de fiecare dată când mă condusese acasă, după întrunirile clubului de șah, îl așteptaseră încă minimum douăzeci de minute de mers. A parcat pe stradă și am pășit împreună pe aleea care ducea până în fața casei, apoi am urcat scara exterioară, din lemn șubrezit. Semăna cu o scară de incendiu. A descuiat. Vopseaua de pe ușă era crăpată, de o culoare incertă. Cafenie sau, poate, doar murdară.

— Mereu se blochează yala, a zis el.

A aprins lumina și am zărit pentru prima oară locul pe care-l numea acasă. Era mic – mă așteptasem la asta, având în vedere că apartamentul se găsea într-o casă –, dar curat și ordonat, mult mai ordonat decât dacă aș fi locuit eu acolo.

Am rămas nemișcată până a închis ușa și a aruncat cheile pe o măsuță. Înăuntru am văzut o canapea și o măsuță de cafea. Pe o bucată de placaj întinsă peste două lăzi pline cu cărți fusese așezat un televizor mic. Camera lui Jonathan avea ceva care m-a relaxat imediat. Era plăcută și tot atât de liniștită precum promisese că avea să fie. Mă puteam imagina locuind aici.

— Îmi place apartamentul tău.

— Mersi, a zâmbit el. Asta-i tot ce-am putut găsi așa, din scurt. Vrei o bere? Eu sigur o să-mi iau