M-am așezat pe canapea.

— Bine.

Mai băusem bere și altă dată. Nu mă omoram după ea, dar Janice mi-a zis că e un gust care se educă în timp. Ea reînnoia mereu stocul de șpriț cu suc din frigider, pentru că ne plăcea amândurora. Dar nu beam des. Când consumam alcool, îmi venea și mai greu să înțeleg oamenii; și-așa mi-era greu să țin pasul cu ei când nu beam nimic.

Jonathan a desfăcut berea și mi-a întins-o. Apoi s-a așezat lângă mine și și-a desfăcut-o pe a lui. Am luat fiecare o înghițitură, el – una mult mai mare. Berea avea același gust familiar și probabil că mai aveam mult de lucrat până să mă „educ” în privința acestei băuturi.

— Ce s-a întâmplat la bar, cu tipul ăla? M-am întors cu spatele ca să comand și, când am revenit, dispăruseși. Ți-a zis ceva? A vorbit urât?

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

— Bine. Nu e nevoie să-mi spui.

Am sorbit iar din bere și m-am strâmbat.

— Uneori, oamenii profită de mine pentru că mi-e greu să le înțeleg intențiile.

— Te-a rănit?

Nu știu de ce m-am hotărât să-i spun, dar am făcut-o. I-am spus toată povestea la repezeală, în timp ce mă legănam și zvâcneam din degete.

— Credeam că mă place, dar, de fapt, nu era așa. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi apărut Janice.

N-o să plâng.

Jonathan mi-a atins brațul și m-a surprins cât de mult m-a liniștit gestul ăsta neînsemnat. Am încetat cu legănatul.

— De-asta voiai să fac cunoștință cu Janice?

Am încuviințat din cap, încă incapabilă să mă uit la el.

— Nu ți-aș face niciodată așa ceva.

— Nu-mi plac barurile, Jonathan. Nu-mi plac aglomerația și nici zgomotele puternice sau fumul de țigară. Nu mă pricep deloc la întâlniri pentru că, pentru mine, asta e prima.

— N-ai mai ieșit niciodată la o întâlnire?

— Nu.

— Nici mie nu-mi plac barurile. Petrec destule ore muncind într-unul, așa că nu prea am chef să intru prin altele, dacă nu e necesar. Dar mi-a plăcut să fiu văzut cu tine la Kam’s.

N-aș putea să înțeleg ce-a vrut să spună nici dacă aș trăi o sută de ani. Toată viața îmi fusese rușine de mine însămi. Cum de voia să fie văzut cu mine, mai ales după ce reacționasem în felul ăla?

— De ce?

— Pentru că, atunci când am venit să te iau de acasă, mi-am dat seama că erai entuziasmată să mă vezi. Asta m-a făcut să mă simt foarte bine, fiindcă sunt convins că, dacă nu ai fi fost interesată de mine, mi-ai fi spus-o direct. Când ai o fată frumoasă la braț și știi că ea te place, vrei să te mândrești cu ea.

— Nu știam, am zis eu.

— Ce anume? Că ești frumoasă sau că vreau să mă mândresc cu tine?

— Știu că sunt frumoasă. Fața mea e plăcută din punct de vedere estetic. Nu știam cealaltă chestie.

— Nu mai cunosc pe nimeni ca tine.

— Sincer, nu știu ce vrei să spui. E de bine sau de rău?

— E de bine, Annika.

M-am cuprins cu brațele și m-am plâns:

— E cam frig aici.

— Îmi pare rău. Apartamentul n-are termostat, așa că nu pot controla temperatura. Și încep să mă întreb dacă imobilul ăsta a fost izolat vreodată. Cred că e foarte vechi. S-ar putea să fie greu la iarnă, dar măcar știu că anul viitor n-o să mai locuiesc aici.

Într-adevăr, trăgea curentul în apartamentul lui, ca și când casa ar fi fost prost construită. Sau poate că doar își arăta vârsta. M-am cuibărit mai bine între pernele canapelei, încercând să mă încălzesc.

Jonathan a ieșit din cameră și s-a întors cu un hanorac inscripționat cu numele NORTHWESTERN.

— Pune-l pe tine.

Am luat hanoracul și l-am tras peste cap, dar mi-am dat seama imediat că nu-l puteam purta. Jonathan s-a dus în bucătărie să-și mai ia o bere și, când s-a întors, a văzut că-l împăturisem și-l așezasem lângă mine, pe canapea.

— Nu vrei să-l îmbraci?

— Mi-e bine așa. Nu-i chiar atât de frig.

— Sunt sigur că hanoracul e curat, a zis el și l-a apropiat de nas. Mi se pare că miroase a curat.

— Îmi place cum miroase, dar are o etichetă. Etichetele mă deranjează.

— Tai etichetele tuturor hainelor pe care le porți?

— E primul lucru pe care-l fac după ce le aduc acasă.

Jonathan s-a întors la bucătărie și, când a revenit în cameră, aducea o pereche de foarfeci. A tăiat eticheta și a zis:

— Poftim. Încearcă-l acum.

Era unul dintre cele mai drăguțe gesturi pe care cineva le făcuse pentru mine. Poate că nu înțeleg întotdeauna ce spun oamenii, dar mereu îmi dau seama când se poartă frumos.

— Mulțumesc, am zis și am tras hanoracul peste cap.

— Cu plăcere.

Jumătate de oră mai târziu, reușisem să dau pe gât cam o treime din bere, apoi m-am dat bătută. Jonathan s-a oferit să-mi schimbe doza cu una abia desfăcută, dar am recunoscut că, de fapt, nu-mi plăcea gustul berii. După ce a terminat-o pe a doua, n-a mai băut nici el. Acum, că plecasem de la bar, întâlnirea noastră se desfășura mai bine decât mă așteptasem, iar discuția despre emisiunile TV și formațiile noastre preferate mă făcuse să mă simt destul de în largul meu. Știam suficient despre ambele subiecte încât eram în stare să discut despre ele cu Jonathan. În plus, îmi venea foarte ușor să vorbesc cu el. Poate că datorită lui reușisem, în cele din urmă, să ajung atât de departe cu un băiat.

— Ce planuri ai după absolvire? m-a întrebat el.

Știa că urmam cursurile Facultății de Litere, cu specializare în limba și literatura engleză, pentru că făcusem schimb de informații despre cursuri, în drum spre St. Louis. Jonathan se pregătea să susțină examenul de licență în domeniul afacerilor și-mi spusese că intenționa să înceapă să se pregătească pentru MBA imediat ce avea să fie angajat de o companie care i-ar fi plătit studiile.

— Vreau să lucrez într-o bibliotecă, am spus eu. Vreau să-mi petrec fiecare zi din viața mea adultă fiind înconjurată de cărți.

Plănuiam să obțin și o diplomă de masterat – în cazul meu, în biblioteconomie –, ca să urmez cariera la care râvnisem încă din primul an de facultate, și-mi propusesem să mă apuc de cursuri imediat după examenul de licență.

— Serios? Mișto!