— Ministrul de externe von Neurath nu este membru în partidul vostru, rosti Walter. S-ar putea să pună mai presus de orice interesele patriei.

— Vei afla că şi el face ce i se spune. Iar acum, dă-te la o parte, căci mă obstrucţionezi în exerciţiul funcţiei.

— Te avertizez! spuse Walter cu mult curaj. Ai face bine să urmezi procedura ca la carte – sau vei avea mari necazuri.

— Dispari din faţa mea, răbufni Macke.

Walter plecă.

Lloyd, Robert şi Jörg fură scoşi afară şi împinşi în spatele unui camion.

Fură nevoiţi să stea întinşi pe jos, în vreme ce Cămăşile Brune stăteau pe bănci, păzindu-i. Vehiculul se urni din loc. Lloyd descoperi că era dureros să fii încătuşat. Simţea întruna că avea să-şi disloce umărul.

Din fericire, drumul fu scurt. Fură scoşi din camion şi duşi într-o clădire. Era întuneric, aşa că Lloyd nu văzu mare lucru. La un birou i se notă numele într-un catastif şi i se confiscă paşaportul.

Lui Robert îi luară acul de aur de la cravată şi lanţul de la ceas. În cele din urmă li se scoaseră cătuşele de la mâini şi fură împinşi într-o cameră cu lumină slabă şi gratii la ferestre. Acolo mai erau deja încă vreo patruzeci de deţinuţi.

Lloyd simţea dureri în tot corpul. Îl durea pieptul, cel mai probabil de la o coastă ruptă. Avea faţa învineţită şi o durere de cap năucitoare. Ar fi vrut o aspirină, o ceaşcă de ceai şi o pernă. Presimţea însă că aveau să treacă ore bune până să primească aceste lucruri.

Cei trei se aşezară pe podea, în apropiere de uşă. Lloyd îşi ţinea capul în mâini, în vreme ce Robert şi Jörg discutau despre cât de repede aveau să primească ajutor. Fără îndoială că Walter avea să sune un avocat. Însă regulile normale fuseseră suspendate odată cu adoptarea Decretului cu privire la Incendierea Reichstagului, aşa că legea nu le mai asigura nicio protecţie. Walter avea să contacteze cu siguranţă şi ambasadele: influenţa politică era cea în care îşi puneau speranţele acum. Lloyd se gândi că mama lui urma să încerce probabil să sune la Ministerul de Externe britanic din Londra. Dacă reuşea să îi contacteze pe cei de acolo, guvernul avea să ia atitudine în legătură cu arestarea unui elev britanic. Avea să dureze o vreme – cel puţin o oră, dacă nu două sau chiar trei.

Însă trecură patru ore, apoi cinci, şi uşa tot nu se deschise.

Ţările civilizate aveau legi care stabileau durata maximă a reţinerii de către poliţie a unei persoane fără formalităţile de rigoare: o acuzaţie, un avocat, o instanţă. Lloyd realiză acum că o asemenea regulă nu era doar un simplu detaliu tehnic.

Ar fi putut fi ţinut acolo pentru tot restul vieţii.

Ceilalţi deţinuţi din încăpere se aflau încarceraţi strict pe criterii politice, după cum află în scurt timp: comunişti, social-democraţi, sindicalişti şi un preot.

Noaptea trecu foarte greu. Niciunul dintre cei trei bărbaţi nu reuşi să doarmă. Lloyd nici nu concepea să doarmă. Lumina palidă a zorilor tocmai pătrundea printre gratiile de la ferestre când uşa celulei se deschise, într-un sfârşit. Însă nu intrară avocaţi sau diplomaţi, ci doar doi oameni cu şorţuri, împingând un cărucior pe care se afla o oală mare.

Puseră în castroane nişte mâncare de ovăz pentru cei aflaţi acolo. Lloyd nu mâncă nimic, dar bău o cană de cafea cu gust de orz ars.

Presupunea că personalul de noapte de la ambasada britanică era format din diplomaţi de rang inferior, al căror cuvânt nu avea prea mare greutate. Însă dimineaţa, de îndată ce se trezea ambasadorul, urmau să fie luate măsurile de rigoare.

La o oră după micul dejun, uşa se deschise din nou – de această dată însă, în cadrul ei apărură doar Cămăşi Brune. Aceştia scoaseră toţi deţinuţii din celulă şi îi urcară într-un camion acoperit – erau vreo 40-50 de oameni îngrămădiţi atât de tare, încât fură nevoiţi să rămână în picioare. Lloyd reuşi să rămână aproape de Robert şi de Jörg.

Poate că îi duceau la tribunal, chiar dacă era duminică. Aşa spera. Măcar acolo erau avocaţi şi un oarecare respect pentru proceduri. Se gândi că se descurca suficient de bine în germană încât să-şi prezinte singur cazul şi îşi repetă în gând discursul. Luase cina împreună cu mama lui într-un restaurant; văzuse pe cineva furând din casa de marcat; intervenise în încăierarea care izbucnise. Îşi imagină ce l-ar fi putut întreba procurorul. Avea să fie întrebat dacă omul pe care îl atacase era o Cămaşă Brună. Urma să răspundă: „Nu i-am observat hainele – n-am văzut decât un hoţ”. Lumea din sală avea să râdă, iar procurorul avea să se facă de râs.

Fură scoşi afară din oraş – puteau vedea asta prin găurile din prelata camionului. Lui Lloyd i se păru că parcurseseră vreo 30 de kilometri când Robert zise: „Am ajuns în Oranienburg”, dând numele unui orăşel aflat la nord de Berlin.

Camionul se opri în faţa unei porţi de lemn încadrate de stâlpi de cărămidă. Două Cămăşi Brune cu puşti stăteau de strajă.

Lloyd simţi o frică din ce în ce mai mare. Unde era tribunalul? Locul acela arăta mai degrabă a lagăr de prizonieri. Cum puteau trimite oamenii la închisoare fără să-i ducă mai întâi în faţa unui judecător?

După o scurtă pauză, camionul intră pe poartă şi se opri în faţa unor clădiri părăginite.

Lloyd se simţea tot mai neliniştit. Cu o seară în urmă, încă se mai consola cu gândul că Walter ştia unde se aflau. Astăzi, era posibil ca nimeni să nu mai ştie acest lucru. Dacă poliţia declara pur şi simplu că el nu fusese reţinut şi că nu exista niciun document care să ateste arestarea lui? Cum ar mai fi putut fi salvat?

Coborâră din camion şi intrară într-un soi de fabrică. Locul mirosea ca un pub. Poate că înainte fusese acolo o berărie.

Li se notară din nou numele. Lloyd se bucura să ştie că mutarea sa fusese consemnată undeva.

Nu fură legaţi sau încătuşaţi, dar erau supravegheaţi în permanenţă de Cămăşi Brune cu puşti, iar Lloyd bănuia că acei tineri abia aşteptau un