Fiecare dintre ei primi o saltea de pânză umplută cu paie şi o pătură subţire. Fură mânaţi într-o clădire dărăpănată, care probabil că fusese la origini un depozit. Şi-apoi, începu aşteptarea.

Nu veni nimeni după Lloyd în ziua aceea.

Seara apăru un nou cărucior şi o nouă oală, de această dată conţinând o tocană de morcovi şi napi. Fiecare om primi câte un castron plin şi o bucată de pâine. Lloyd era hămesit acum, căci nu mai mâncase de 24 de ore, aşa că îşi înfulecă cu poftă cina sărăcăcioasă şi-şi dori să mai fi primit o porţie.

Undeva prin lagăr erau vreo trei-patru câini, care urlară toată noaptea.

Lloyd se simţea murdar. Era a doua noapte pe care o petrecea în aceleaşi haine. Avea nevoie de o baie, de un bărbierit şi de o cămaşă curată. Cele două butoaie din colţ oferite pe post de toaletă erau de-a dreptul dezgustătoare.

Însă a doua zi era luni. Şi urmau să se ia măsuri.

Lloyd adormi pe la ora patru. La şase, fură treziţi de o Cămaşă Brună care răcni:

— Schleicher! Jörg Schleicher! Care dintre voi e Schleicher?

Poate că aveau să fie eliberaţi.

Jörg se ridică şi zise:

— Eu sunt Schleicher.

— Vino cu mine, rosti Cămaşa Brună.

Robert interveni cu un glas speriat:

— De ce? La ce vă trebuie? Unde îl duceţi?

— Da cine eşti tu, maică-sa? se răsti Cămaşa Brună. Stai jos şi taci din gură. Îl împunse pe Jörg cu puşca şi zise: Tu ieşi afară.

În timp ce-i urmărea îndepărtându-se, Lloyd se întrebă de ce nu îl pocnise oare pe membrul SA ca să-i ia puşca. Ar fi putut scăpa. Şi, chiar dacă nu ar fi reuşit, ce puteau să-i facă – să-l bage la închisoare? Însă în momentul decisiv gândul evadării nu-i trecuse prin cap. Oare căpăta deja mentalitate de prizonier?

Ajunsese să aştepte cu nerăbdare mâncarea de ovăz.

Înainte de micul dejun, fură scoşi afară cu toţii.

Fură duşi în jurul unei mici porţiuni îngrădite cu sârmă ghimpată, având cam un sfert din suprafaţa unui teren de tenis. Părea să fi fost folosită pentru depozitarea unor obiecte nu foarte valoroase, lemne sau cauciucuri, probabil. Lloyd tremura în aerul rece al dimineţii: paltonul său rămăsese la Bistro Robert.

Apoi, îl văzu apropiindu-se pe Thomas Macke.

Ofiţerul de poliţie purta o haină neagră peste uniforma sa de membru SA. Avea un pas apăsat şi stângaci, remarcă Lloyd. În spatele lui erau două Cămăşi Brune care ţineau de braţe un bărbat gol, cu o găleată pe cap.

Lloyd se holbă îngrozit la scena din faţa lui. Prizonierul avea mâinile legate la spate, iar găleata era fixată cu sfoară sub bărbia sa, ca să nu cadă. Era un bărbat tinerel şi zvelt, cu părul pubian blond.

Robert gemu:

— O, Dumnezeule! Este Jörg.

Toate Cămăşile Brune din lagăr se adunaseră acolo. Lloyd se încruntă. Ce mai era şi asta? Vreun joc crud?

Jörg fu condus în ţarc şi lăsat să tremure acolo. Cei care îl escortaseră se retraseră. Dispărură câteva minute, apoi reveniră, fiecare dintre ei aducând doi câini alsacieni. Asta explica lătrăturile din noaptea precedentă.

Câinii erau costelivi, cu blana arămie peticită pe ici, pe colo. Păreau hămesiţi. Cămăşile Brune îi duseră până la ţarc.

Lloyd avu o vagă, dar cumplită premoniţie despre ce urma să se petreacă.

Robert ţipă „Nu!”, apoi o luă la fugă. „Nu, nu, nu!” Încercă să deschidă poarta ţarcului.

Trei sau patru Cămăşi Brune îl îndepărtară brutal de acolo. El se zbătu, dar indivizii erau puternici şi tineri, în vreme ce Robert avea aproape 50 de ani: nu le putea ţine piept. Îl trântiră dispreţuitori la pământ.

— Nu, le zise Macke oamenilor săi. Vreau să vadă.

Îl ridicară pe Robert în picioare şi îl întoarseră cu faţa spre ţarc.

Câinii fură băgaţi înăuntru. Erau agitaţi, lătrând cu bale la gură. Cei doi membri SA îi manevrau fără teamă, cu destoinicie. Lloyd se întrebă îngrozit de câte ori mai făcuseră asta înainte.

Cămăşile Brune le dădură drumul câinilor şi se grăbiră să iasă din ţarc.

Câinii se repeziră spre Jörg. Unul îl muşcă de gambă, altul de braţ, iar al treilea de coapsă. Din găleata de metal se auzi un ţipăt înfundat de agonie şi groază. Cămăşile Brune izbucniră în urale, aplaudând. Prizonierii urmăreau scena înfricoşaţi.

După şocul iniţial, Jörg încercă să se apere. Avea mâinile legate şi nu putea să vadă, dar putea lovi la întâmplare cu picioarele. Totuşi, nu reuşi să îndepărteze câinii înfometaţi. Aceştia se fereau şi îl atacau din nou, sfâşiindu-i carnea cu colţii lor ascuţiţi.

Încercă apoi să fugă. Cu câinii pe urmele sale, alergă orbeşte până dădu de sârma ghimpată. Cămăşile Brune izbucniră în urale şi mai zgomotoase. Jörg ţâşni într-o altă direcţie, însă cu acelaşi rezultat. Un câine îi smulse o bucată din posterior, iar Cămăşile Brune pufniră în râs.

Un membru SA de lângă Lloyd strigă:

— Coada! Muşcaţi-l de coadă!

Lloyd intui că termenul german pentru „coadă” – der Schwanz – era folosit în argou pentru penis. Omul era entuziasmat la culme.

Trupul alb al lui Jörg era acum acoperit de sânge din cauza numeroaselor răni. Se lipi de sârma ghimpată, cu faţa la ea, protejându-şi organele genitale şi lovind cu picioarele în spate şi în părţi. Însă era tot mai slăbit. Loviturile sale nu mai aveau vlagă. Abia se mai putea ţine pe picioare. Câinii prinseră şi mai mult curaj, sfâşiind bucăţi mari din corpul său.

Într-un final, Jörg se prăbuşi la pământ. Câinii începură să se hrănească.

Cămăşile Brune intrară din nou în ţarc. Cu mişcări pricepute, ei puseră câinii în lesă din nou, îi traseră de lângă trupul lui Jörg şi îi scoaseră de acolo.

Spectacolul se terminase, iar Cămăşile Brune începură să se îndepărteze, sporovăind cu entuziasm. Robert fugi în ţarc şi de această dată nu mai încercă nimeni să-l oprească. Se aplecă deasupra lui Jörg, gemând.

Lloyd îl ajută să-i dezlege lui Jörg mâinile şi să-i scoată găleata de pe cap. Bărbatul leşinase, dar încă respira.

Lloyd spuse:

— Hai să-l ducem înăuntru. Apucă-l de picioare.

Lloyd îl luă pe Jörg de braţe şi cei doi îl duseră în clădirea în care dormiseră peste noapte. Îl întinseră pe o saltea. Ceilalţi prizonieri se strânseră împrejur, înfricoşaţi şi înfrânţi. Lloyd spera ca vreunul dintre ei să spună