— Cred că el este, spuse Ştefan.

  Urcând, îşi privi încă o dată ceasul. Trecuse de unsprezece. Când se apropie de etajul IV, începu să calce în vârful picioarelor. în faţa camerei nr. 16, şovăi, ţinându-şi răsuflarea. Auzi câţiva paşi şi, hotărându-se, ciocăni. Un interval care i se păru extrem de lung nu se mai auzi nimic. Paşii se opriseră. Ciocăni atunci din nou şi în clipa următoare auzi un glas aspru, răguşit, izbucnind chiar din spatele uşii, ca şi cum omul ar fi pândit acolo, cu urechea lipită de lemn.

  — What's the matterl Who is itl

  — Cest le concierge, răspunse Ştefan intimidându-se. Somebody is askingforyou…

  Auzi cheia învârtindu-se şi uşa se deschise încet, cu precauţie, numai pe jumătate. îl recunoscu pe loc, aşa cum apăruse în prag, cu mâna pe clanţă, gata să se retragă. îl recunoscu deşi avea ochelari negri, şi mustaţa îi era acum mai groasă, şi figura îi era schimbată, puţin asimetrică, parcă ar fi avut o tâmplă mai ridicată.

  — V-am auzit adineauri pronunţând câteva cuvinte româneşti, spuse Ştefan, şi mi s-a părut că sunteţi dumneavoastră, domnul Vădastra. Vă credeam…

  Vădastra întoarse puţin capul spre stânga, acolo unde începea coridorul care ducea la camerele cu ferestrele spre curte, apoi întrebă, într-o românească cu un uşor accent străin.

  — Ce poftiţi?

  — Vă credeam mort în bombardament, v-am căutat peste tot. Poate vă mai aduceţi aminte de mine…

  — Domnul consilier Viziru, spuse Vădastra zâmbind. Vă cunosc foarte bine. Ştiu tot despre dumneavoastră…

  — E de neînchipuit! făcu Ştefan, şi atunci înţelese că o tâmplă i se părea mai ridicată pentru că avea o cicatrice orizontală chiar la rădăcina părului. N-aţi dat nici un semn de viaţă. Irina nu ştia nimic…

  — Poftiţi înăuntru, spuse Vădastra, şi deschise larg uşa, lăsându-l să treacă. O cunoaşteţi bine pe Irina? întrebă aşezându-se pe marginea patului. Când aţi văzut-o ultima oară?

  — Puţin înainte de plecarea mea, în vara trecută. L-am văzut şi pe Gheorghiţă. Trecuse în clasa a Ii-a primară…

  Vădastra îşi umezi buzele, apoi zâmbi, visător.

  — Sunt perfect informat despre ei, spuse. Gheorghiţă este un element excepţional. Irina a rămas ce-a fost: o soţie model.

  — Toţi o cred văduvă, spuse Ştefan. Aşa crede şi ea.

  — Nu e atât de sigur, îl întrerupse Vădastra. A fost informată la timp.

  — Nu cred că ştie ceva, stărui Ştefan. Mi-ar fi spus, m-ar Fi lăsat să înţeleg ceva…

  Vădastra ridică din umeri şi zâmbi din nou, abia stăpânindu-şi satisfacţia.

  — Poate că a primit dispoziţii speciale, spuse. Poate că…, dar se întrerupse şi se încruntă, privind deodată aspru, bănuitor, spre Ştefan. în fond, adăugă, de unde ştii dumneata că sunt Vădastra? Te-am lăsat să crezi asta pentru că, poate, confuzia asta îmi convine. Eu ştiu foarte multe lucruri despre dumneata. Dar dumneata nu ştii nimic despre mine. Ţi se pare că aş fi Vădastra, şi eu te las să crezi asta, pentru motive pe care dumneata nici nu le bănuieşti. Dar să presupunem că aş fi Vădastra. Ce concluzii ai trage?

  Se ridicase de pe marginea patului şi se apropiase de el, umezindu-şi mereu buzele, privindu-l pătrunzător prin ochelarii negri. Ştefan se simţi deodată stingherit şi se mişcă pe scaun, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva. în cele din urmă, băgă repede mâna în buzunar şi începu să-şi caute pachetul cu ţigări. Dar îl lăsase pe birou, în odaia lui, şi atunci întrebă, zâmbind:

  — Nu fumaţi, nu e aşa?

  — Nu, mulţumesc. Dar să presupunem că aş fi omul pe care-l crezi dumneata, reluă, ce concluzii ai trage?

  — Mi-e greu să-ţi spun… încă nu mi-am revenit. îmi închipui că aţi fost grav rănit în noaptea bombardamentului şi aţi avut o amnezie. S-au întâmplat foarte multe cazuri în război. îmi închipui că…

  Vădastra îl privea cu un aer de triumf şi totodată cu un infinit dispreţ, şi Ştefan se întrerupse intimidat.

  — Continuă, te rog, continuă, îl încuraja Vădastra. Te ascult cu cel mai mare interes. Este o ipoteză destul de plauzibilă. E bine să ţinem seama de toate ipotezele…

  — Aţi avut o amnezie… Deşi, în cazul acesta, nu înţeleg cum de n-a aflat nimic Legaţia. Mai ales că după moartea lui Antim…

  Se întrerupse din nou, şovăind.

  — Cunosc, cunosc povestea, spuse repede Vădastra, ridicându-şi mâna ca şi cum ar fi vrut să-l oprească şi să-l îndemne totodată, continuă, te rog.

  — în sfârşit, Anglia era în război şi se poate presupune că un amnezic mai mult sau mai puţin nu constituia o problemă. Aţi rămas ani de zile într-un spital, undeva în provincie, şi toată lumea v-a crezut mort. Iar când v-aţi regăsit memoria, aţi constatat că România era angajată în război cu Sovietele, pe cale să piardă războiul sau chiar ocupată de ruşi, şi aţi preferat să rămâneţi unde vă aflaţi, în Anglia, sub un alt nume şi trăind o altă viaţă. Vă înţeleg…

  — Interesant, făcu Vădastra, începând să se plimbe prin odaie. Asta ar fi o ipoteză. Vă mărturisesc că nu mă convinge. E prea simplă, e aproape banală. Dacă omul pe care dumneata crezi că ar fi Vădastra ar fi trăit o asemenea aventură, recunoaşte şi dumneata că ar fi fost o aventură prea puţin interesantă. Dar se mai pot face şi alte ipoteze. Bunăoară, să presupunem, doar aşa, ca o ipoteză, că personajul dumitale n-a avut nici o amnezie, dar că, din diferite motive, i-a fost teamă să se mai întoarcă acasă, şi a trăit câteva săptămâni, sub un nume fals. Ai să mă întrebi cum ar fi putut face asta la Londra, în timpul războiului. Foarte simplu, dacă a găsit nişte hârtii de identitate. Au fost destui morţi în noaptea aceea. Dar am mai putea presupune şi o altă ipoteză. Vădastra al dumitale, să zicem,