voia să lupte alături de Aliaţi şi România era, în toamna aceea, ocupată de trupele germane. Dumneavoastră, cei de la Legaţie, eraţi toţi suspectaţi de filonazism. Omul pe care dumneata îl crezi Vădastra s-ar fi prezentat la un birou militar şi ar fi declarat că vrea să se înroleze în armata engleză, dar cu condiţia să nu se comunice nimic Legaţiei. Poate că nu ştii: aşa s-au înrolat mai mulţi marinari români şi Legaţia n-a aflat nimic. Odată înrolat în armata engleză, din anumite motive, omul dumitale n-a putut pleca pe front, însă a putut fi folosit la alte servicii, să le spunem auxiliare, dar infinit mai importante. Ia gândeşte-te: era român, era considerat mort de toţi ai lui şi ar fi putut fi foarte uşor paraşutat în România, cu acte false ar fi putut trăi în tot timpul războiului o existenţă plină de primejdii şi de aventuri; evident, nu la Bucureşti, pentru că risca totuşi să fie recunoscut, aşa cum a fost recunoscut de dumneata aici, astă-seară. Nu la Bucureşti, dar, să presupunem, la Ploieşti, în regiunea petroliferă, unde se juca în parte soarta războiului, sau la Câmpina, la rafinării… Dar să mai presupunem şi altceva, să facem o altă ipoteză. Iată, bunăoară, suntem în noaptea de 9 septembrie 1940, în noaptea bombardamentului. Printr-un miracol, Vădastra, omul dumitale, a fost salvat în ultima clipă, dar n-a fost evacuat cu o ambulanţă, ci, să presupunem, a fost salvat de un particular, de cineva, care se afla, în apropiere, cu maşina, şi care trebuia să plece din Londra chiar în acea dimineaţă, şi ar fi plecat luându-l şi pe Vădastra cu el. A ajuns undeva în provincie. Omul acela era ofiţer. Vădastra, din motive personale, n-a spus că e român, a spus, să presupunem, că e grec sau sârb, dar într-una din zilele următoare i s-a adresat cineva în greceşte sau sârbeşte şi el n-a înţeles. Şi atunci, evident, a devenit suspect, a putut fi chiar arestat. Cei care îl anchetau ştiau, bineînţeles, că Legaţia anunţase dispariţia unui cetăţean român, Vădastra, dar anchetatorii n-au informat Legaţia despre românul pe care-l prinseseră, pentru că se întrebau dacă nu cumva totul era o înscenare, şi dacă nu e vorba de altceva, de o afacere de spionaj. Şi atunci omul dumitale a stat închis luni şi luni, şi poate chiar mai mult, până ce s-au convins englezii că nu are nici un amestec cu spionajul. Sau, poate, dimpotrivă, au descoperit, anchetându-l, lucruri foarte importante, tocmai în legătură cu spionajul, şi atunci s-au gândit să-l folosească pe Vădastra ca agent dublu şi l-au trimis undeva unde le-ar fi putut fi de folos, să spunem în Orientul apropiat sau chiar în România…

  Ştefan ascultase ca prin vis, fără să-l poată înţelege întotdeauna, căci Vădastra cobora mereu glasul, ajungând aproape să şoptească, şi în acele momente Ştefan se trezea că pierduse un şir întreg de cuvinte, că gândul îi alergase înapoi la Londra, în timpul bombardamentului, sau la seara petrecută în apartamentul lui Antim, sau încă şi mai departe, la camera secretă din Bucureşti.

  — Da, e adevărat, spuse el. Se pot face o sumă de ipoteze. Ar fi trebuit totuşi s-o anunţi pe Irina…

  — Stai, că n-am terminat, îl întrerupse Vădastra, devenind deodată agitat. Există o infinitate de ipoteze, dar nu ţi-am spus pe cea mai interesantă. S-ar putea ca tot ce ţi se pare dumitale atât de complicat şi extraordinar, să fi fost, în realitate, mult mai simplu. Ne-am putea închipui că Vădastra avusese în tinereţea lui un ideal, de care nu vorbea nimănui, şi că acest ideal îi fusese distrus de superiorul lui, de un Popescu oarecare. Ne-am putea închipui că Vădastra, cum ar fi fost firesc, îşi jurase să se răzbune, distrugând într-o zi pe omul care-l umilise şi care-l împiedicase să-şi realizeze idealul. Din nefericire, omul acela, superiorul lui de altădată, era invulnerabil; să presupunem că era un mare om politic, sau un general, sau unul din oamenii care conduc din umbră şi pe care nu ai cum să-i loveşti. Să presupunem ceva mai mult: că omul acela, fostul superior al lui Vădastra, se pune într-o zi în serviciul duşmanului ţării, să spunem al naziştilor sau al comuniştilor. Răzbunarea lui Vădastra capătă atunci o mare importanţă, devine aproape o idee sublimă, o datorie patriotică. Pentru ca să-l învingă nici un sacrificiu nu e prea mare, căci omul acela, să-l numim Popescu, e un om fatal, el îşi vinde pur şi simplu ţara, o vinde duşmanului pentru ca să-şi salveze pielea… Atunci vei înţelege de ce Vădastra şi-a sacrificat tot – familie, şi linişte, şi fericire ca să-l urmărească şi, până la urmă, să-l distrugă. Să-l distrugă definitiv, adăugă el coborând brusc glasul.

  O clipă, rămase pe gânduri, visător.

  — Da, e adevărat, spuse Ştefan frecându-şi fruntea ca să se trezească. Toate ipotezele acestea sunt plauzibile.

  — Şi atunci, într-o seară, reluă Vădastra privind drept înaintea lui, ca şi când ar fi vorbit pentru altul, dumneata întâlneşti, în camera vecină, pe cineva pe care-l iei drept Vădastra, omul pe care-l socoteai, ca toţi ceilalţi, mort cu opt ani în urmă. Într-un moment de slăbiciune, omul pe care dumneata îl crezi Vădastra, îţi răspunde în româneşte şi dumneata îţi confirmi părerea că este el, Vădastra, pe care-l credeai dispărut. Ca toţi românii, eşti indiscret, şi mâine tot Parisul va afla ce ţi s-a întâmplat. Evident, nu ai nici o dovadă că omul cu care stai de vorbă acum e unul şi acelaşi cu Vădastra al dumitale, dar dumneata te încăpăţânezi să crezi asta, pentru că ţi-ar place să ţi se întâmple ceva extraordinar. Şi toată lumea va afla că Vădastra trăieşte.

  — Nu, n-am să spun la nimeni, începu Ştefan.

  — Dă-mi voie, că n-am terminat, îl întrerupse brutal Vădastra. Lucrul n-ar fi grav, dacă s-ar fi întâmplat altcuiva. Dar să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra se afla aici într-o foarte importantă misiune secretă. Putem face mai multe ipoteze. Să