presupunem, bunăoară, că venise la Paris ca să investigheze cauzele pentru care una din reţelele de informaţii şi contraspionaj din ţară a fost descoperită de omul fatal, de Popescu. Nimeni nu putea s-o facă mai bine ca el, pentru că el singur cunoştea metoda de lucru a lui Popescu. Dar putem presupune ceva mai mult. Să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra trebuia să plece mai departe, poate chiar să fie paraşutat în ţară. Să ne închipuim asta, că avea de împlinit o misiune importantă în ţară. Ori, ce se întâmplă acum? Dumneata vei spune mâine în tot Parisul că m-ai întâlnit, şi Popescu va afla în 24 de ore…

  — Vă dau cuvântul meu de onoare că nu va afla nimic, îl întrerupse Ştefan.

  — Evident, indiscreţia dumitale va fi scump plătită, pentru că, inutil să adaug, nu vei supravieţui nici dumneata multă vreme. Dar la ce-mi foloseşte mie să ştiu că, dacă eşuez în misiunea mea, vei fi găsit şi dumneata mort pe undeva, prin împrejurimile Parisului?… Important, pentru mine, ar fi fost să nu te fi întâlnit sau, întâlnindu-te, să nu mă fi recunoscut. E adevărat că nu ştii unde plec şi ce am de gând să fac, dar simplul fapt că bănuieşti că Vădastra trăieşte, este foarte grav. în situaţia mea de-acum, adăugă el visător.

  — Din partea mea, puteţi fi sigur, vorbi din nou Ştefan. Ştiu să păstrez un secret. înţeleg că e ceva foarte serios…

  — Nu poţi să înţelegi, continuă Vădastra, pentru că nu ţi-am spus nimic. Tot ce ţi-am spus, au fost simple ipoteze, ca să te încerc, să văd cum reacţionezi. în fond, dumneata nu ştii nimic despre mine. Nici nu ştii măcar dacă sunt cu adevărat Vădastra… Dar să ne închipuim că eu aş fi… Adică nu, reluă el după o scurtă tăcere, cu un alt glas. Să nu ne mai închipuim deocamdată nimic. Sunt obosit. O să mai vorbim mâine dimineaţă. Am să te pun la încercare, să văd dacă poţi fi discret…

  Îl conduse ceremonios până la uşă, i-o deschise şi, din prag, rosti deodată, tare.

  — / was very glad to meet you, Sir…

  Aproape îi fusese recunoscător că pusese pe neaşteptate capăt convorbirii. Simţea că nu-l va mai putea asculta. Intrând la el în cameră, dădu cu ochii de manuscrise şi zâmbi. Aprinse repede o ţigară şi trase cu sete primul fum, apoi se trânti pe pat. „Ar fi trebuit s-o anunţe pe Irina”, se trezi gândind. Apoi se trezi că-şi fumase ţigara şi se uită la ceas. Trecuse de miezul nopţii. „Ar fi trebuit totuşi s-o anunţe pe Irina. Ar fi trebuit să mă anunţe şi pe mine Ileana, să-mi dea un semn de viaţă, să-mi trimită doar un semn, o semnătură pe o carte poştală, ca să ştiu că trăieşte. Aşa ar fi trebuit să facă şi el, Vădastra.”

  Înţelese în acea clipă că nu mai semăna cu Spiridon Vădastra pe care-l cunoscuse el. Părea un alt om. Nu mai părea ridicol. S-a întâmplat ceva cu el şi s-a schimbat, a devenit un altul. Au trecut aproape opt ani. A trecut timpul şi a devenit un altul. „Săraca doamna Zissu!”, spusese atunci, în noaptea bombardamentului. Poate nici nu-şi mai aminteşte acum cine a fost doamna Zissu. Când l-oi întreba, mâine dimineaţă, s-ar putea să nu-şi mai amintească. Dacă a fost cumva amnezic, s-ar putea să nu-şi mai amintescă niciodată de tinereţea lui, de doamna Zissu. Sau poate n-are să vrea să-mi spună, are să-mi răspundă că nu-şi mai aduce aminte, că nu-l mai interesează…

  Sări din pat şi se duse să deschidă fereastra. Fără să ştie, îşi aprinse o altă ţigară şi se trezi târziu cu cutia de chibrituri în mână. O privi câtva timp mirat, nehotărât, parcă întrebându-se ce-ar putea să facă cu ea. în cele din urmă, şi-o băgă în buzunar şi se aşeză la birou. Ochii i se opriră pe pagina începută:„…autobiografia unei fantoşe…” în acea clipă, i se păru că-l aude pe Vădastra şi întoarse capul, atent. Sforăia, foarte încet, parcă ar fi gemut uşor prin somn. I se păru deodată că tot ce făcuse de când se întorsese în camera lui fusese ridicol; absurd şi ridicol, ca şi cum ar fi fost un copil speriat, care se simte observat şi nu ştie cum să se poarte. „N-am să pot dormi, îşi spuse. Trebuie să fac ceva…” Adună manuscrisele, le înveli în hârtia în care fuseseră împachetate şi le aşeză în dulap. Apoi stinse lumina şi ieşi în vârful picioarelor. Portarul moţăia, cu capul rezemat pe braţe.

  — Nu mi-e somn, îi spuse Ştefan. Mă duc să mă plimb puţin…

  Când se trezi, privi speriat la ceas. Era aproape nouă. Se spălă grăbit, stăpânindu-şi anevoie nerăbdarea, îşi îmbrăcă halatul şi, luându-şi pachetul cu ţigări, ieşi şi bătu timid la uşa lui Vădastra. Nu-i răspunse nimeni. îngrijorat, coborî şi întrebă portarul. Află că ceruse nota dis-de-dimineaţă şi plecase înainte de şapte.

  — Spunea că trebuie să prindă trenul pentru provincie…

  Reîntors în odaie, totul i sejpăru deodată ridicol şi absurd. „Trebuia să mă fi aşteptat la asta; trebuia să-l pândesc, să nu adorm.” îşi aprinse o ţigară şi se trânti în pat. „De ce mi l-o fi trimis printr-un comisionar?” se trezi întrebându-se deodată. Coborî din nou şi telefona la Weismann. Ascultă mult timp soneria răsunând în biroul din boulevard Murat. „Poate voia să-mi facă o surpriză. Bănuia că voi citi întâi caietul lui Partenie, şi voia să vadă ce cred, cum voi reacţiona. Poate chiar el a stat, astă-toamnă, închis nopţile în odaia lui, în timp ce eu dormeam alături, şi a şters cu cerneală numele. Probabil că era acolo şi numele Ioanei…”

  — Nu răspunde nimeni, spuse portarul văzându-l că nu se îndură să lase receptorul. Nu e acasă. încercaţi mai târziu…

  A încercat de mai multe ori în acea dimineaţă. Apoi, după ce se întoarse de la masă, cobora