din ceas în ceas şi telefona, ascultând parcă fermecat soneria răsunând în camera goală. După-amiaza era caldă şi Ştefan trăsese obloanele la ferestre şi, întins în pat, începuse să aştepte. Nu ştia precis ce aşteaptă; îşi privea la răstimpuri ceasul, îşi aprindea o ţigară şi, metodic, cu încăpăţânare, cobora să telefoneze.

  — Ce spunea comisionarul? întrebă pe portar. Când spunea că i-a fost încredinţat pachetul?

  — N-a spus nimic. A întrebat de dumneavoastră şi a vrut să urce el. Dar nu l-am lăsat. I-am spus că după ora nouă seara furnizorii nu mai pot urca în camere. Am înţeles ce voia, şi atunci i-am dat o sută de franci…

  Soarele coborâse pe nesimţite pe deasupra Invalizilor. Ştefan căută în pachetul cu manuscrise, luă caietul lui Partenie şi se aşeză la birou.„…scriam autobiografia unei fantoşe”, reciti el, încercând să regăsească interesul cu care le citise cu o seară mai înainte. Dar îi reveneau neîncetat cuvintele lui Vădastra, cuvintele portarului şi aluziile misterioase ale lui Weismann: „Am să le fac la toţi surpriza! Am să ţi-o fac şi dumitale, coane Ştefan, pentru că şi dumneata eşti sceptic…!” Rămase câtva timp cu ochii pe pagina începută. Apoi, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de gândurile lui, se hotărî brusc şi izbuti să continue lectura. „Scriind, îmi spuneam că scriu ca să mă vindec, dar probabil că eram vindecat de mult; în roman nu mai străbătea nici o febră. Şi totuşi, ce admirabil subiect de roman! Dar nu aşa cum îl văzusem la 19 ani, ci aşa cum merita să-l vadă un scriitor. Nu era interesantă drama doctorului V., şi nici el, geniul răzvrătit, nu era interesant. Mult mai interesantă era povestea pianului, despre care aproape că nu vorbisem în roman. Transformând pe duduia Eleonora în Lenora, şi atelierul ei de croitorie în salonul văduvei unui îmbogăţit de război, pianul îşi pierduse funcţia lui esenţială, de simbol al unei existenţe ce părea atunci, prin 1920, feerice, căci era singura amintire rămasă din apartamentul pe care-l închiriase căpitanul, pentru ea, cu zece ani în urmă, în bulevardul Elisabeta, şi i-l mobilase luxos, «ca palatul unei principese orientale», după cum spunea duduia Eleonora. într-o dimineaţă, căpitanul făcuse semn muscalului să oprească în dreptul unei case noi, cu mai multe etaje, din bulevardul Elisabeta. Apoi o luase de mână şi o trase după el în ascensor.

  — Era ca un palat! exclamase Eleonora. Când am intrat şi am dat cu ochii de pian, i-am sărit de gât şi am început să plâng!

  — Iar vrei să mă faci gelos? am întrerupt-o eu, prefăcându-mă ironic, deşi eram gelos până la demenţă pe această biată umbră a căpitanului.

  — Era numai mobilă scumpă, numai mătase şi aur, continuase ea, dar mie mai presus de toate îmi era drag pianul. Şi când am scăpătat, am vândut şi am amanetat toate, dar de pian nu m-am despărţit… Ori, în romanul meu pianul nu mai putea avea nici un rol: duduia Eleonora devenise Lenora, văduva unui îmbogăţit de război. în atelierul de croitorie, aşa cum îl păstra, dezacordat, învelit cu brocarturi şi împodobit cu două vase mari, în care se decolorase, prăfuite, florile artificiale, cu fotografiile Eleonorei de la 20 de ani alături, pianul părea prestigios, încărcat de amintiri şi iluzii defuncte. Renunţând la adevărata Eleonora, am pierdut, de la început, mai mult de jumătate din substanţa epică a romanului. Pentru că, fără pian, nu puteam justifica gelozia lui Mitică…”.

  „Ea este! se trezi deodată Ştefan, ea, doamna Zissu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache!” în acea clipă înţelese că ştiuse asta de la început, ştiuse de când se reapucase să citească. Poate că ştiuse chiar de când, cu o seară mai înainte, ochii îi căzuseră pentru prima oară pe cuvântul „pian”. îşi vânduse şi pianul… „Pianul lui Vădastra, îşi spusese el atunci, doamna Zissu a lui Vădastra…” Ar fi vrut acum să se bucure de descoperire şi totuşi parcă o nedefinită tristeţe, o neînţeleasă dezamăgire îi amorţea încet întreaga fiinţă. „Doamna Zissu a lui Vădastra!”, îşi repetă el de mai multe ori, încercând să se smulgă din sentimentul tulbure de melancolie şi decepţie care-l ameninţa. începu să facă repede socoteli ca şi cum ar fi sperat că exerciţiul acesta mental cu destine şi fragmente de timp i-ar putea descătuşa bucuriile strangulate undeva în adâncul fiinţei lui, oprite pe loc şi încătuşate fără motiv şi fără înţeles. Prin 1920-l921, doamna Zissu ar fi avut vreo 35-36 de ani. Partenie era un copilandru: 17 ani. Prima lui dragoste. Aşa cum a fost, câţiva ani mai târziu, prima dragoste a lui Vădastra. Când a întâlnit-o Vădastra, era în liceu, avea probabil 15-l6 ani, iar ea, doamna Zissu, avea 40 de ani. „Distinsa doamna Zissu. O femeie frumoasă care m-a iubit pe mine…” Fusese, poate, ultima ei dragoste. Curând după aceea murise în mizerie, după ce îşi vânduse şi pianul. Toate lucrurile i se păreau clare, şi dori din nou, aproape cu deznădejde, să se bucure că, în sfârşit, le-a descoperit, că a înţeles. Căpitanul, Mitică Porumbache, apoi Partenie, apoi Vădastra, toţi o iubiseră; fusese prima sau ultima lor dragoste. De aceea, probabil, fusese şi el, Ştefan, obsedat de taina doamnei Zissu: o iubise Partenie, o iubise ca şi pe Ioana. Poate c-ar fi trebuit s-o întâlnească şi el, Ştefan, puţin timp după ce-o iubise Partenie, s-o întâlnească şi să se îndrăgostească de ea, aşa cum, mai târziu, o întâlnise şi se îndrăgostise de Ioana, logodnica lui Partenie. Dar în locul lui, o întâlnise Vădastra. „Distinsa doamnă Zissu, o femeie care m-a iubit pe mine…” Poate de aceea l-au tulburat cuvintele acestea auzite prin pereţii de paiantă ai camerei secrete, l-au obsedat atâţia ani fără să poată vreodată înţelege motivul: poate ghicise în ele acea parte din destinul lui pe care-l trădase, un fragment de viaţă care-i fusese predestinat şi pe care, fără să înţeleagă de ce, nu-l trăise, şi rămăsese neîmplinit, şi de aceea, îl urmărea, ca un strigoi, cerându-i îndestularea, alergându-l din urmă, silindu-l să caute, să