„Aşadar, aceasta fusese doamna Zissu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache, îşi repetă din nou, zâmbind. O croitoreasă, care cunoscuse cândva leneveala şi prestigiile întreţinutei de lux, apoi scăpătase, se reapucase de croitorie, dar era încă foarte frumoasă, avea fără îndoială foarte mult farmec, dacă la 17 ani Partenie fugise de-acasă pentru ea şi fusese chiar ispitit să se sinucidă. Mi s-ar fi putut întâmpla mie. Trebuia să mi se întâmple mie, rectifică el, şi parcă un sentiment ciudat, de împăcare şi totodată de resemnare îl cuprinse deodată, amuţindu-i neliniştile şi nerăbdarea. Ar trebui să fac ceva, îşi spuse, ar trebui poate să mă rog, să spun cuiva că mi s-a întâmplat ceva, că toate câte mi s-au întâmplat aveau un sens, dar nu ştiam cum să-l caut, cum să-l înţeleg. De aceea mă urmărea numele acesta: doamna Zissu. Ar trebui să spun ceva. Doamne, facă-se voia ta, rosti el deodată. Facă-se voia ta, repetă mai încet.” Simţea o mare, neobişnuită linişte, şi totuşi îi era frică. „Aş putea să mor tocmai acum, când am aflat, aş putea să mor fără a o mai fi întâlnit, fără a-i putea spune că ştiu cine a fost doamna Zissu, că obsesia mea nu era absurdă, că avea un sens. Avea un sens, îşi repetă el. Trebuie să-i spun Ilenei că tot ce s-a întâmplat, avea un sens. Facă-se voia ta!”, rosti deodată, cu teamă. Rămase câtva timp nemişcat, ca şi cum s-ar fi trudit să asculte ceva pe care nu-l putea auzi, apoi îşi reluă lectura.

  „Pentru că fără pian, nu puteam justifica gelozia lui Mitică, şi renunţam, astfel, la scenele acelea senzaţionale, pe care le-am reconstituit din povestirile Eleonorei, când, târziu, după miezul nopţii, uneori în zori, se întorceau acasă de la „Grădina Veseliei”, urcau în apartamentul mobilat şi plătit de căpitan şi, dând cu ochii de pian, Mitică, aproape întotdeauna beat, începea să înjure, la început printre dinţi, apoi fără nici o jenă, din ce în ce mai tare şi mai vulgar, până ce izbucnea Eleonora în lacrimi şi atunci se ducea s-o mângâie, cerându-i iertare, spunându-i că voia doar s-o necăjească. Iar după ce se mutase din bulevardul Elisabeta şi-şi vânduse toate mobilele, rămânând numai cu pianul, Mitică, de câte ori mai venise s-o vadă, o anunţa că este ultima oară când îi calcă în casă dacă nu vinde pianul. Apropiindu-se, îl plesnea cu palma întreagă peste capac sau peste şoldurile lui de lemn şi, ascultându-l răsunând, striga:

  — Auzi-l cum cântă pe unde-l atingi!… Toate acestea nu aveam cum să le povestesc. Mitică, predecesorul meu în inima Eleonorei, de unde nu izbutise să alunge pe căpitan nici după ce acesta murise (şi nici măcar eu nu speram că l-am putut îndepărta, căci, printre atâtea alte gesturi de personaj legendar, căpitanul făcuse şi gestul prin excelenţă romantic: se sinucisese.

  — S-a omorât pentru mine, eu l-am băgat în mormânt! S-a omorât când îl făcuse maior!). Mitică, deci, devenise în roman un funcţionar de bancă, simplificat şi anost, fără nici o adâncime, redus la ticuri şi clişee, eu crezând, în marea mea naivitate, că astfel voi scoate mai bine în evidenţă contrastul între mediocritatea lui şi geniul patetic al doctorului V. Şi atunci, tot episodul „Grădina Veseliei” a trebuit să cadă. L-am înlocuit cu o întâlnire într-un restaurant de vară, frecventat de îmbogăţiţi de război. Scena întâlnirii între căpitan şi Mitică, pe care n-am înţeles-o nici eu prea bine cum a început, căci Eleonora nu prea vrea să-mi povesteasă (spunea că nu-i place să-şi amintească de asemenea lucruri triste), scena aceasta devenise, în roman, un episod banal de gelozie burgheză. Ori, se pare că în noaptea aceea a fost la „Grădina Veseliei” un scandal de pomină, de care au vorbit şi ziarele, de care s-a vorbit ani de zile în mahala. Căpitanul sosise pe neaşteptate de la Iaşi şi o găsise pe Eleonora cu lăutarii la masă, petrecând cu Mitică.

  — Copilul e al meu? a întrebat-o, foarte palid şi totuşi foarte liniştit. Eleonora, pretinde ea, a ţipat, indignată.

  — E al meu, tot aşa cum sunt copiii croitorului copiii lui? a mai întrebat căpitanul. Şi-atunci a sărit Mitică, şi a început bătaia. Eleonora leşinase, nu-şi mai amintea nimic. Pretinde că nu-şi mai amintea decât finalul, ca într-o nuvelă de Puşkin. Târziu, a venit garda, şi ofiţerul gărzii l-a ridicat pe căpitan din pietriş, unde căzuse în nesimţire, cu capul spart de un sifon, căci, se pare, tăbărâseră toţi măcelarii pe el, l-a ridicat, plin de sânge, desfigurat, cu uniforma zdrenţuită, şi ţinându-l anevoie de braţ, căci se clătina ca un om beat, i-a spus:…

  — Căpitan Sideri, eşti sub arest!”

  Ştefan îşi ridică ochii din caiet. „Căpitan Sideri, eşti sub arest! Iubite domnule Weismann, dumneata n-ai de unde să ştii, eu iubesc de mulţi ani o fată. O cheamă Ileana. Ileana Sideri. Căpitan Sideri, eşti sub arest!… Poate că era unchiul ei. Poate că era chiar tatăl ei. Ar trebui să fac socoteala…” „- Cine e prietena lui? mă întreba.

  — Ileana, i-am răspuns. Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute. Nu e nici un secret…” Astea i le spusese Weismann, într-o dimineaţă, după ce-i adusese cafeaua. „Ileana Sideri. A fugit din ţară. Nu e nici un secret…” îşi privi deodată, cu mirare, ceasul, ca şi cum s-ar fi trezit.

  Trecuse de nouă. Se ridică aproape speriat de la birou şi coborî în goană etajele. Portarul îl văzu de departe şi-i zâmbi.

  — încercaţi din nou? îl întrebă continuând să zâmbească.

  „I-am dat o sută de franci. Spunea că vine tocmai de la statuia Brătianu. A întrebat de dumneavoastră şi a vrut să urce el. I-am spus că după ora nouă seara… Căpitan Sideri…”

  — Nu răspunde nimeni, îl auzi pe portar. Nu e acasă. Nu s-a întors.

  „A fugit din ţară ca s-o caute. Nu e nici un secret.” Atent, răbdător, continua să asculte soneria răsunând strident în biroul din boulevard Murat.